Azi facem cunoştinţă cu Anatolie Chirinciuc, un tânăr simpatic, zâmbitor, sincer, campion al ţării la kickboxing în anii 2013 şi 2014, câştigător al Turneului Internaţional din Tiraspol ultimii patru ani, al Turneului de muay thai în 2013 şi 2015, al Cupei Moldovei în 2014 şi 2016, medaliat cu argint la campionatul recent al ţării la kickboxing.
— Cum ai venit în acest sport?
— Era în anul 2011. Tata, care a jucat fotbal, a făcut şi box, şi kickboxing, şi karate, m-a sfătuit, apoi m-a susţinut, ca şi fratele mai mare care e fotbalist şi în prezent joacă în Cehia.
— Tata a spus: du-te şi ocupă-te cu kickboxingul, lasă să te bată?
— El vroia să fac sport. M-am dus la secţia de kickboxing, m-am uitat şi mi-a plăcut. Ce anume mi-a plăcut? Doar aici e adrenalină, tu baţi şi pe tine te bat. Desigur, o încasam, am avut un knockdown , dar m-am bătut până la capăt.
— Îmi vine greu să înţeleg acest lucru. Când eşti lovit, simţi durerea?
— O simţi, dar te obişnuieşti. Ce-i drept, e nevoie de antrenamente permanente, de o muncă grea.
— Când a venit primul succes?
— După o lună am plecat la competiţii şi am luat locul I la campionatul municipiului Chişinău. Vroiam să demonstrez că merit locul I. Competiţiile se desfăşoară în categoria A, dacă ai susţinut cel puţin cinci lupte, şi în categoria B, pentru începători, eu am învins printre ei.
— Ai sentimentul de frică?
— Am, dacă nu e frică, atunci sunt anumite emoţii înainte de luptă, dar e destul să ies în ring şi trece totul.
— Ce calităţi ai că după o lună de antrenamente ai devenit învingător? Mână grea, picior iute?
— Cred că am caracter. Am vrut să demonstrez că sunt unul dintre cei mai buni şi am demonstrat. Apropo, la primele competiţii nu mă gândeam la nimic, pur şi simplu, mă băteam ca pe stradă, ca să supravieţuiesc.
— Ai venit acasă cu vânătăi?
— Am venit, se pare, în 2013, când am luptat cu campionul mondial, atunci am avut cea mai mare vânătaie din tot acest timp.
— Mama ce zice?
— Mama mă susţine, spune că eu pot şi trebuie să obţin victoria. Sună înainte de luptă, are emoţii. La fel şi tata. La început, desigur, mă oprea, ca toate mamele. Dar cred că s-a obişnuit deja, deoarece vede că îmi place, e ceea ce-mi trebuie.
— Care victorie a fost ca o decoraţie?
— Prima. Aveam nişte senzaţii şi nişte emoţii pe care nici nu ştiu cum să le numesc. E imposibil să redai în cuvinte. Mă antrenasem doar o lună, iar la competiţii am participat la trei lupte şi am câştigat.
— În viaţă tot aşa eşti, aprig?
— Nu, în viaţă sunt moale, foarte moale, iar după înfăţişare nici nu spui că sunt sportiv. Da, sunt zâmbitor, pur şi simplu, îmi place foarte mult viaţa.
— Acum eşti student?
— Studiez la Universitatea de Cultură Fizică şi Sport din Chişinău, o specialitate nu prea răspândită, dar foarte interesantă.
— Cât timp ai de gând să te ocupi de kickboxing?
— E greu de spus, pentru că susţinere, afară de părinţi, nu am de nicăieri, la competiţii plecăm din contul nostru. Nu e în firea mea să umblu şi să caut sponsori, mai degrabă întreb de părinţi dacă au posibilitate sau iau cu împrumut, iar dacă nu găsesc, nu plec. Competiţiile aduc diplome, medalii şi cupe. Bani? Nu am bani. Dacă sunt competiţii pentru profesionişti, e alt nivel, atunci trebuie să ai un sponsor care te promovează ca să fii remarcat, să fii invitat să participi. Aici nu e nevoie de cotizaţii, iar la cele pentru amatori se cer, la campionatul mondial trebuie de plătit 30 de euro, la noi, în Moldova, 100 de lei. Dar mie deocamdată îmi place. E ca un hobby. Fiecare are hobby-ul său, cui şi ce-i place.
— Eşti zâmbitor, frumos, puternic, fetele, probabil, se ţin scai.
— (râde). Am acum o prietenă, aşa că fetele nu au ce căuta.
— Planuri de viitor? Ce îţi doreşti?
— Vreau să mă transfer în România, la noi, oricât de amar sună, nu ai ce căuta. Vreau să mă pun pe picioare.
Ieri, Anatolie a împlinit 20 de ani. Îi dorim succes şi să stea bine pe picioare.
