La vârsta respectivă, când recunoști și ajungi la convingerea că intelectul, cultura, inteligența și alți factori educativi te-au așezat pe linia valorică a vieții, te pomenești în faza amintirilor recunoscătoare față de școală, de pedagogi, față de familia mai mare – față de Alma Mater.
De aceea, nu obosesc niciodată să scriu despre acei oameni, pentru care educația a fost și este grija lor permanentă. Aceștia sunt profesorii, învățătorii, educatorii, pedagogii, într-un cuvânt, dascălul de altădată. În trecut, Măria Sa, profesorul, era singurul intelectual, pe care niciun curent, nicio schimbare socială sau de altă natură, nu-i compromitea ținuta sobră. Era poate singurul intelectual vertebrat al localității date.
De la 1990 încoace, în Moldova din stânga Prutului acest vertebrat, bătut de vântul aspru al vremii, marginalizat cu un salariu derizoriu și testat cât va mai putea surpaviețui, majoritatea din ei au rămas pe poziții, în instituția respectivă. Cu toate acestea, profesorul de azi sau cel din trecut are aceeași conștiință divină în formarea caracterelor. Prin statutul său, un cadru didactic face parte din elita invizibilă a societății. Nu în zadar, în Japonia, singurii cetățeni, care nu sunt obligați să se închine în fața împăratului, sunt profesorii. Gestul este, pentru că niponii consideră, că fără profesori nu ar exista împărați. La noi, la moldoveni, dar nu numai cel puțin avem nevoie de un cuvânt înălțător – Respect. Doar chipul dascălului ideal a existat dintotdeauna în mentalitatea elevilor. În trecut profesorul ideal era cel care se impunea în fața elevilor prin atitudine superioară și prestanță, prin bagajul său de cunoștințe cu mult mai avansat decât al celorlalți, fiind unul dintre cei mai respectați din comunitate.
În această ordine de idei, aflându-ne la finele unui an școlar neordinar, voi încerca să fac o retrospectivă a amintirilor despre dascălii-etalon pentru mine.
A rămas de neuitat chipul primei învățătoare la clasele primare, pe nume Ana Bârcă, cu fața ei blajină și cuvinte din zestrea crengiană. Dacă greșeam copilărește, ea tot copilărește ne mustra. În școala de 8 ani am fost alimentați cu cunoștințe mari de exigentul profesor Ilia Bârcă, de o energie vulcanică, dirigintele Ion Zaporojan și harnicul director Anatolie Levițchi. La nivelul școlii medii de cultură generală am avut norocul de dascăli școliți în școala românească (reformată de Spiru Haret), ca Teodor Codreanu, director; Valentina Vrâncean, limba și literatura română, diriginte; de mărinimoasa profesoară de istorie Vera Cobălteanu ș.a.
Profesorul ideal am început a-l percepe mai mult la facultate și anume prin sobrietatea și punctualitatea profesorului universitar Vladimir Potlog, cunoștințele enciclopedice ale lui Constantin Drahenberg și adeptului voalat al studiilor în limba maternă Ștefan Panfile. Aici nu pot să trec cu vederea pe colegii mei de facultate: Mircea Beicu (s. Visoca, r. Soroca), Iacov Furtună (s. Chetrosu, r. Drochia) și Anatolie Brașoveanu (s. Manta, r. Cahul), care au demonstrat cu adevărat dorința de a cunoaște mai mult istoria neamului și calitățile înalt umane.
Indiferent de disciplina pe care o predă, un cadru didactic trebuie să cultive valori umane: profesorul de literatură va demonstra prin multiple personaje ale demnității, un profesor de istorie le va transmite prin lecții înalt civice și pline de demnitate; profesorul de geografie – prin dragoste de plaiul românesc, cel de matematică îl va ajuta să triumfe în viață logica; iar cel de fizică-astronomie, îi va convinge că poporul român e mai bogat cu o stea – Luceafărul. O deosebită amintire mi-au lăsat colegii de muncă, realizând împreună primordiale și necesare probleme, ce țin de instruire și educație: Ion Pascaru, director, Alexandu Lupu, șef de studii, Maria Cujbă, profesoară, Mihai Andriuță, profesor, Andrei Porcescu, șef de secție învățământ și mulți alții, care nu pot intra în spațiul respectiv.
Prin meseria sa vocațională, Măria Sa, profesorul este un regal intelectual al tuturor timpurilor. Sensul învățării pentru discipoli este a înțelege că „regele e onorat în țara sa, pe când cel învățat e onorat pretutindeni”.
Cei care trec prin terapia duhovnicească a profesorilor știu să spună: „Vivat profesores!”. Și dacă meritul este un dar, ceea ce face profesorul este un sacrificiu, atunci când faptele sale vorbesc prin discipolii lui mai buni.
„Întreaga operă educativă atârnă de personalitatea învățătorului: ea valorează ceea ce valorează el”, scria francezul Alfred Binet.
