Întâlnirea ordinară şi uimirea ordinară – ce mulţi tineri minunaţi, talentaţi şi pasionaţi avem. Ion Poia, directorul SRL „LogosArt” din Ungheni, face parte din numărul lor, nu în zadar a fost desemnat de cititorii zarului Personalitate a anului 2016.
— Poia e un nume din Cetireni. Ce vă leagă de acest sat?
— Tata e din acest sat, iar mama e din Măcăreşti. Eu m-am născut în Ungheni, unde s-au mutat părinţii cu 34 de ani în urmă. Din clasa a şaptea am învăţat la Liceul Sportiv din Chişinău şi m-am întors acasă abia peste 15 ani.
— La întâlnirea cu personalităţile aţi spus: nu contează ce distanţă parcurgi, principalul e să alegi direcţia corectă. Cum aţi reuşit s-o alegeţi atât de devreme?
— E greu de spus, dar din clasa a VI-a participam la campionatul republican de atletism, am ocupat locul IV şi am fost remarcat de antrenorul liceului sportiv, el a vorbit cu fratele meu, care era antrenor la Şcoala de Sport din Ungheni şi se ocupa cu mine.
— Câte fiice şi câţi feciori are mama dvs.?
— Trei feciori şi trei fiice. Eu ştiu că suntem fericiţi, suntem mulţi, cred că şi părinţii sunt fericiţi…
— Aşa este. Dacă toţi copiii sunt ca dvs., ei sunt foarte fericiţi. Să revenim la sport, ar fi trebuit să-l practicaţi la nivel profesionist de vreme ce aţi absolvit liceul.
— Probabil, într-o ţară normală aşa ar fi fost, doar aveam antrenamente în permanenţă, la fiecare 2-3 săptămâni participam la competiţii, sportul, de fapt, era sensul vieţii mele. După liceu am încheiat un contract cu ULIM, am evoluat pentru aceasta studiind la facultatea economie.
— La economie?
— Da, m-am dus să învăţ acolo unde erau mai multe fete (zâmbeşte). Am fost invitat la 4 universităţi, pentru că eram premiant la diferite distanţe şi campion al republicii la ştafetă. În atletică numele meu era bine cunoscut. Cu părere de rău, economia şi contabilitatea nu-mi plac nici în ziua de azi, nu e un lucru de creaţie. Calculatorul e altceva, l-am însuşit încă în anii de studii, câştigam lucrând la firma surorii mele mai mari, la ea am trecut şcoala principală şi până în prezent mă sfătuiesc şi colaborez cu ea. Atunci am fost pasionat de fotbal, am jucat în echipa MAI. Dacă cu atletica uşoară aveam relaţii serioase, fotbalul a devenit un hobby.
— Sport, publicitate, design…
— (Zâmbeşte). Sunt o persoană diversă, hiperactivă, nu pot sta într-un loc, tot timpul caut ceva nou, îmi place să mă ocup de caritate şi o fac cu plăcere. Nu demult am adunat 20 de mii de lei pentu operaţie unui copil, am ajutat unui sportiv tânăr dintr-o localitate rurală. Acum, împreună cu Eduard Bejenari, colectăm fonduri pentru alt copil. Îmi place că mentalitatea moldovenilor se schimbă în bine, ei înţeleg că trebuie şi pot ajuta, doar 10-20 de lei pentru un om nu înseamnă nimic, iar dacă îi vor dona 1000 de persoane, îi vor ajuta foarte mult celui care are nevoie de ei.
— De unde aveţi aceste calităţi?
— Nu ştiu, poate e din cauza că am trăit într-o familie nu prea bogată, au fost şi greutăţi. Nu e asta? Atunci, nu ştiu. Pur şi simplu, îmi place să ajut şi cred că oameni ca mine sunt mulţi.
— Soţia dvs…
— E foarte frumoasă. Dar m-a cucerit nu numai prin frumuseţea sa, ci şi prin faptul că a venit în viaţa mea în clipa necesară. Când practicam sportul, mă gândeam numai la el, voiam să obţin ceva. Mai târziu, după universitate, am plecat pe 2 ani în Irlanda, am însuşit multe specialităţi. Acuşi îmi amintesc: gunoier, grădinar, constructor, agent de pază, delivery – distribuitor de publicitate. Apropo, dacă ceilalţi reuşeau să împartă pe la case 800 de prospecte, eu duceam 1200, chiar am fost verificat, dar eu le-am explicat că am alergat semimaratonul şi chiar au început să-mi plătească mai mult. Dar m-am întors acasă pentru că îmi era foarte dor de ai mei.
— Sunteţi mulţi – talentaţi, deştepţi. De ce în ţară nimic nu reuşeşte?
— Acum a apărut JCI. Ce e asta? O organizaţie a liderilor şi antreprenorilor tineri pe care o conduc de anul trecut. Cred că la alegerile ordinare, cel târziu, la următoarele după ele, primar va fi cineva dintre membrii noştri, Scrieţi. Eu cred.
