În noaptea de joi spre vineri, 12 spre 13 iunie 1941, în Basarabia au fost arestate și deportate fără vreun proces de judecată familiile considerate suspecte de către autoritățile sovietice. Deși nu se cunoaște cifra exactă a persoanelor care au avut de suferit în urma acestei represiuni, istoricii afirmă că estimările se ridică la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.
Specificul primului val de deportări
Președintele Asociației Istoricilor „Nicolae Iorga”din Ungheni, Corneliu Prepeliță, a declarat pentru ziarul „Unghiul” că și în Ungheni există familii victime ale primului val de deportări. „Important este de spus că în timpul primului val de deportări membrii familiilor erau separați. Astfel, oamenii au fost îmbarcați în vagoane de marfă, fără apă și hrană destulă”, a explicat dânsul.
Victimele primului val de deportări au fost catalogate drept „dușmani ai poporului”, iar pe vagoanele în care au fost îmbarcați scria: „Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori!” sau „Emigranți voluntari”. Partea principală a deportărilor s-a desfășurat noaptea. De obicei soldați înarmați dădeau buzna în casa oamenilor și se citea ordinul: „Într-un sfert de oră să fiți gata!”. Corneliu Prepeliță a mai adăugat că deportaților li se permitea să ia unele lucruri cu ei: „Oamenilor li s-a permis să ia câte 10 kg de fiecare persoană, doar că în majoritatea cazurilor bagajele deportaților erau împărțite între cei care i-au ridicat în miez de noapte”, afirmă președintele Asociației Istoricilor „Nicolae Iorga”, din Ungheni.
La peste 8 decenii încă nu se cunoaște numărul concret al victimelor
Conform spuselor lui Corneliu Prepeliță, numărul concret al victimelor nu poate fi identificat nici astăzi, însă se știe că din Basarabia 90 vagoane au pornit din stația Taraclia, 44 vagoane – din stația Basarabeasca, 44 vagoane – din stația Căușeni, 48 vagoane – din stația Tighina, 187 vagoane – din stația Chișinău, 48 vagoane – din stația Ungheni, 83 vagoane – din stația Ocnița, 133 vagoane – din stația Bălți, 73 vagoane – din stația Florești, 40 vagoane – din stația Râbnița, 38 vagoane – din stația Bolgrad, 103 vagoane – din stația Arțiz, 340 vagoane – din stația Cernăuți.
Călătorie în condiții groaznice
Drumul spre lagăre a durat două-trei săptămâni în condiții îngrozitoare. „În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nici o asistență sau consultație medicală. Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspândit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat”, a mai adăugat Corneliu Prepeliță. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa de sub supravegherea soldaților sovietici.
Unul dintre principalele principii ale primului val de deportări a fost următorul: bărbatul, arestat, era izolat de soție și copii și dus în lagărul de muncă forțată, în GULAG (lagăr). Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan. Cei deportați în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizați la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative meșteșugărești. Pentru munca depusă nu erau remunerați echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai. Din toți oamenii care au fost deportați, doar o parte s-au reîntors în Basarabia, restul au dispărut fără urmă sau au rămas să locuiască pe teritoriile unde au fost strămutați forțat.
