Pe durata atacului armat 137 de cehi și slovaci au fost uciși și sute au fost răniți. Cinci soldați cehoslovaci au comis suicid. Trupele Pactului au pierdut 112 militari, dintre care 96 sovietici, 10 polonezi, 4 unguri și 2 bulgari.
Alexander Dubcek a cerut populației să nu opună rezistență armată. Ocupația a provocat un val masiv de emigrație (estimat la 70 mii oameni, imediat și 300 mii în total), în mare parte oameni cu o înaltă calificare tehnică, cărora țările vestice le-au permis șederea și unde s-au integrat fără probleme.
Opoziția a fost exprimată prin numeroase acte de rezistență nonviolentă. La Praga și în alte orașe, cehii și slovacii au întâmpinat soldații Pactului de la Varșovia cu argumente și reproșuri. Invadatorilor li s-a refuzat orice ajutor sau asistență, inclusiv, mâncare și apă. Pancarde și graffiti de pereți sau străzi denunțau invadatorii, liderii sovietici și colaboratorii suspectați. Rezistența întâmpinată a determinat URSS să abandoneze planurile inițiale de a-l elimina pe Dubcek. El a fost arestat și dus la Moscova pentru negocieri, în realitate, pentru a-i cere demisia. În aprilie 1969, după cum am remarcat mai sus, Dubcek a fost înlocuit din funcția de Prim Secretar al partidului cu Gustav Husak, care a anulat reformele lui A. Dubcek și a eliminat din partid persoanele cu vederi reformiste.
Ca și-n alte acțiuni militare, de exemplu, în cazul războiului sovieto-afgan (1979-1989), purtate de sovietici, se constata intempestivitatea și aleatorismul evenimentului. A fost o mobilizare fără selecție bine definită, situație generată și de faptul că Moscova a secretizat implicarea trupelor militare în Cehoslovacia. Mobilizarea în armată a fost promptă, impusă, fără a asigura un personal calificat. „Era perioada concediilor de vară, mulți angajați din efectivul rezerviștilor erau la odihnă și atunci lucrătorii comisariatelor, dar și persoane angajate special, pur și simplu arcăneau la întâmplare bărbați pentru a-i înrola în armată. Mulți dintre cei care urmau să fie înrolați, nu erau de găsit, de aceea la comisariatele militare erau aduse și persoane întâmplătoare, care, evident, aveau o pregătire profesională precară…” (10). Mai mult ca atât, „nu aveam aprovizionarea cu cele necesare, pentru a acorda asistența medicală în condiții de marș sau în condiții de campanie, când mașinile speciale pe care erau instalate radiolocatoarele se dizlocau pe o distanță de 50-70 km una față de alta. Practic nu aveam nimic decât spirt și ceva bandaj” (11) (după mărturiile participanților).
Drumul militarilor din RSS Moldovenească spre Cehoslovacia trebuia să treacă prin România, însă itinerarul a fost modificat în urma deciziei istorice a lui Nicolae Ceaușescu, de a nu susține țările din Blocul Pactului de la Varșovia, implicate în ingerința din Cehoslovacia. Drept urmare, s-a schimbat din direcția României spre Ucraina, localitatea Ciop, apoi Ungaria.
Principalele cancelarii ale lumii – în deosebi din Europa și SUA – considerau acțiunea Moscovei ca o acțiune gravă. În mod neașteptat chiar în dimineața aceleași zile, în urma ședinței comune a CC al PC Român, a Guvernului și a Consiliului de Stat, s-a dat publicității un „Comunicat în care se aprecia că intervenția militară sovietică reprezintă o încălcare flagrantă a suveranității naționale a unui stat socialist frățesc, liber și independent, a principiilor pe care se bazează relațiile, între țările socialiste ale dreptului internațional…” (12). Nicolae Ceaușeascu ieșise la balcon (21 august 1968), să anunțe, că nu trece nimeni hotarul României – „Vom apăra hotarul cu toții – bărbați, copii, femei!” (13). Prin discursul său, liderul comunist român, public și vehement, au fost condamnate acțiunile agresive ale trupelor militare, celor cinci țări aliate. De aceea acest fapt a asigurat României un prestigiu internațional. Drept reacție, trupele sovietice au fost angajate în manevre tactice demonstrative în apropierea frontierei românești.
La 4 septembrie, prin decretul președintelui României, s-a început construirea și organizarea gărzilor patriotice, de apărare. Era vorba de niște detașamente înarmate ale muncitorilor, țăranilor și intelectualilor, ce aveau drept scop sprijinirea armatei în caz de imixtiune. Astfel, s-a conturat doctrina luptei întregului popor pentru apărarea suveranității.
Kremlinul era iritat, că liderul României, Nicolae Ceaușescu, nu susținuse intervenția în Cehoslovacia. În arhivele KGB se confirma, că încă în 1967 Moscova desfășura „măsuri active” pentru izolarea României pe plan internațional și pentru divizarea conducerii interne. Condamnarea clară a intervenției din Cehoslovacia, condusă de sovietici, a pus capăt, până și aparența de politețe dintre serviciile de informații ale aliaților oficiali. România devenise atât de inacceptabilă, încât celelalte servicii din Pactul de la Varșovia o încadraseră nu numai la categoria statelor socialiste „deviaționiste”, precum Iugoslavia, Albania și China, ci și alături de adversarii din NATO. Oficiul Arhivelor Publice din Marea Britanie prezenta în anul 2000 faptul că, în septembrie 1968 serviciile secrete britanice și olandeze reușiseră să afle detalii ale planului de invadare a României. Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare și poloneze urmau să invadeze România pe 22 noiembrie, ora 4 dimineața. Ministrul de externe britanic, Michael Steward, a transmis la București în ziua de 21 noiembrie 1968 un telex cu următorul conținut: „Am analizat informațiile din ultimele ore și am ajuns la concluzia, că rușii pregătesc în cel mai scurt timp o acțiune militară împotriva României” (14). Totalul efectivelor trupelor de invazie urma să se ridice la 150.000 militari.
Dacă reacțiile președin-telui SUA, L. Johnson, și cele ale lui Dean Rusk, secretar de stat, au fost oarecum cu indiferență față de invazia din Cehoslovacia, nu aceeași situație, atitudine au avut-o față de România. De aceea, Dean Rusk a convocat urgent la 28 august pe ambasadorul sovietic, pe care l-a informat, că factorii responsabilii americani știu „mișcări de trupe sovietice neobișnuite de-a lungul granițelor românești în ultimele 24 de ore” (15).
Aceste mișcări de trupe erau atent urmărite de serviciile occidentale, care au transmis rapid informații președintelui Johnson, ce se afla în concediu la proprietatea sa din Texas. SUA, ca urmare a relațiilor bune cu România, au acționat pentru prevenirea unei astfel de invazii. Pentru aceasta Lyndon Johnson l-a contact telefonic pe D. Rusk, căruia i-a dictat pentru Brejnev un „mesaj emoțional”, redat astfel de Dobrânin, ambasadorul sovietic la Washington – „În numele omenirii, Vă cerem să nu invadați România, deoarece consecințele ar fi imprevizibile. De asemenea speră, că nici un fel de acțiuni nu vor fi luate și împotriva Berlinului occidental, care ar putea provoca o criză internațională majoră, de care suntem preocupați s-o evităm cu orice preț. Toate astea ar fi dezastruoase pentru relațiile sovieto-americane și pentru întreaga lume” (16). În mod evident Dobrânin a informat urgent Kremlinul, cerând imperativ și fără întârziere un răspuns pentru calmarea situației create de România la Washington. Mesajul primit de la conducerea sovietică urmărea detensionarea situației create, negând faptul, că URSS ar avea intenția de a invada România. Ca urmare, Dobrânin a transmis Secretarului de stat american următorul mesaj: „Sunt instruit să vă informez, că rapoartele despre o mișcare iminentă a forțelor militare sovietice în România sunt special concepute de anumite cercuri, pentru a induce în eroare guvernul american și nu corespund realității. Același lucru se aplică în totalitate și la Berlinul occidental” (17). Un nou conflict armat în același Tratat punea Uniunea Sovietică într-o situație politică nefavorabilă pe plan internațional.
Va urma.
