Sfârșitul celui de-al doilea război mondial (1939-1945) și anii care au urmat sunt teatrul unor schimbări radicale în țările Europei de Est (Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania). Țările respective au urmat un traiect deosebit, marcat de prezența pe teritoriul lor a trupelor Armatei Sovietice, care au contribuit substanțial la impunerea regimurilor „democrației populare”. Uniunea Sovietică a urmărit exportul modelului sovietic în țările care au intrat în sfera sa de influență, utilizând în acest scop potențialul forțelor de stânga, în special, marionetele sale – partidele comuniste, finanțate substanțial în perioada anterioară prin intermediul Cominternului. „Țările răsăritene au fost izolate de restul continentului european prin „cortina de fier”(1), anunțată de Churchill în 1946, fără a fi consultate în prealabil. (de la Marea Baltică până la Marea Adriatică).
Modelul impus Europei răsăritene și de sud-est a constat într-o extrem de violentă distrugere socială, economică și politică a vechii orânduiri „burgheze”, eliminarea tuturor dușmanilor potențiali sau reali și completa înregimentare a culturii lor. Astfel, au fost obligate să accepte modelele de export, iar orice revoltă sau disidență era aspru înăbușită cu ajutorul trupelor Armatei Sovietice (cazul Ungariei, 1956) sau al forțelor Tratatului de la Varșovia. (Primăvara de la Praga, 1968). Deși de la început, aparent la nivel ideologic, țările estice declarau poziția pe „principiile marxist-leniniste”, totuși în realitatea era altfel.
Imediat, după moartea lui Stalin (5 martie 1953) conducerea sovietică în persoana lui N.S. Hrușciov a început o reevaluare a relațiilor ei cu țările satelit. În Bulgaria, Cehoslovacia și Germania de Est au avut loc revolte provocate de condițiile de viață și de muncă. Tancurile sovietice au reprimat demonstrațiile est-germane, iar conducerea comunistă a țării le-a interpretat drept „insurecție fascistă”(2). Aceste evenimente vor determina pe sovietici, ca, în mai 1955, să întreprindă un nou pas spre instituționalizarea hegemoniei lor în Europa de Est, creând Pactul de la Varșovia ca o alianță militaro-politică, bazată pe afinitate ideologică. În componența ei au intrat Albania (care în 1968 părăsește alianța), Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Polonia, România și URSS.
Totuși șocul creat de campaniile duse de Hrușciov a afectat țările est-europene. Demolarea mitului lui Stalin și apelurile lui Hrușciov pentru abordarea creatoare a doctrinei revoluționare a dat gânditorilor neoortodocși curajul să pună la îndoială fundamentele orânduirii existente. De la sfârșitul anilor 50 până la începutul anilor 60 toate țările est-europene au cunoscut în grade diferite apariția unor tendințe revizioniste în ceea ce privește ideologia marxist-leninistă. Acestea au fost mai pregnante în Polonia și Ungaria, unde politica de socializare a fost nu numai accelerată și prost privită de populație, dar provocase și efecte economice catastrofale. În aceste condiții secretarul general al partidului M. Rakosi, stalinist inveterat a fost nevoit să cedeze guvernarea unui comunist moderat, Imre Nagy. Acesta a format un guvern de coaliție (27 octombrie 1956), care și-a propus să lichideze monopolul unui singur partid. La 1 noiembrie Ungaria a amenințat, că se retrage din Tratatul de la Varșovia și că va promova o politică de neutralitate. La 4 noiembrie 1956 Ianos Kadar, un comunist ortodox, a constituit un guvern, opus lui Imre Nagy și a făcut apel la Armata Roșie, pentru a învinge „Contrarevoluția”. „O zdrobire haotică și sângeroasă a forțelor reformatoare a durat până la 7 noiembrie 1956” (3). Deși ordinea a fost restabilită, tensiunile au rămas de ambele părți ale conflictului. Maghiarii s-au supărat după eșecul reformelor, iar sovieticii au vrut să evite, ca o criză similară să se producă din nou oriunde în lagărul socialist.
Viciile sistemului economic centralizat au ieșit în evidență mai mult în Cehoslovacia, țară industrializată, unde stagnarea era evidentă. Nevoia de reforme a fost înțeleasă și de o parte a conducerii partidului comunist, care a reușit să-l înlăture din vârful ierarhiei pe A. Novotny, în ianuarie 1968. Lider al PC Cehoslovac a devenit Alexander Dubcek, activist vechi, dar cu idei reformatoare, „care a dorit să construiască un socialism cu fața umană”(4). Au fost înlăturate cenzura și și-a reluat activitatea o serie de partide, printre care și cel social-democrat. În aprilie 1968 conducerea PCC a elaborat un plan, care propunea un nou model de societate pentru Cehoslovacia. Moscova și-a exprimat dezacordul și a devenit alarmantă doar în vara anului 1968, când intelectualii cehoslovaci au adoptat la 27 iunie 1968 Declarația „Două mii de cuvinte”.
Liderul sovietic, Leonid Brejnev, și conducerea țărilor din Pactul de la Varșovia (cu excepția României) erau îngrijorați din cauza reformelor lui Dubcek, pe care le priveau ca acțiuni ce slăbeau poziția Blocului Comunist în plin Război Rece. „Nu putem rămâne indiferenți față de soarta socialismului într-o altă țară”(5), avertiza Leonid Brejnev.
Conducerea sovietică a încercat să oprească sau să limiteze transformările din Cehoslovacia de la început printr-o serie de negocieri. Discuții bilaterale au avut loc în iulie 1968 în apropierea frontierei slovaco-sovietice. La discuții Dubcek a susținut programul aripii reformiste a Partidului Comunist din Cehoslovacia, reafirmându-și în același timp adeziunea la Pactul de la Varșovia și CAER. Conducerea PCC era, însă, împărțită între reformatori, care-l sprijineau pe Dubcek și conservatori, care au adoptat o poziție anti-reformă.
Pe 3 august 1968 reprezentanții statelor – Uniunea Sovietică, Germania de Est, Polonia, Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia s-au întâlnit la Bratislava, unde au semnat Declarația de la Bratislava. Aceasta afirma atașamentul față de doctrina marxist-leninistă și declara război împotriva ideologiei „burghezo-moșierești” și tuturor forțelor „antisocialiste”. Uniunea Sovietică și-a declarat repetat intenția de a interveni în orice țară a Pactului de la Varșovia, „unde se vor pune în pericol idealurile socialismului”(6). Numită ulterior „Doctrina Brejnev” sau „Doctrina suveranității limitate”, această politică a dominat relațiile URSS cu statele Blocului Comunist până la finele anilor 80, când Mihail Gorbaciov va demara restructurarea.
Revenind la politicianul A. Dubcek, care și-a petrecut o mare parte din copilărie în Uniunea Sovietică, înlocuindu-l pe intransigentul Antonin Novotny la cârma țării, contrastul între ei era major. „Dubcek era mult, mult mai deschis în atitudine și devenise cunoscut ca politicianul care zâmbește mereu”(7) scrie istoricul ceh Peter Blazek. „Chiar puteai să simți o nouă briză proaspătă după alegerea lui A. Dubcek”, spune și Marta Kubisova, care a devenit unul dintre simbolurile Primăverii de la Praga. În 1968 era unul dintre cele mai mari staruri pop ale Cehoslovaciei, membră a trupei Golden Kids. „A fost o perioadă de neuitat. O perioadă, în care oamenii chiar puteau să respire din nou și să simtă, că, după 20 de ani, s-ar putea întâmpla, în sfârșit ceva bun”(8). În timpul invaziei sovietice cântăreața, Marta Kubisova, l-a sprijinit pe A. Dubcek, ale cărui zile politice erau oricum numărate. A și înregistrat o piesă numită „A Prayer for Marta”, făcând apel la pace. Cântecul a rămas un simbol al Primăverii de la Praga. A fost apoi cenzurat, iar cântăreței i-a fost interzis să țină spectacole pentru următorii 20 de ani, până în 1989.
Un bun strateg, Dubcek era totuși precaut. El a încercat să reformeze Cehoslovacia încet, evitând în special mișcări de revoltă colectivă. Și aceasta pentru că amintirea Revoluției Maghiare din 1956 și, mai ales, amintirea reprimării ei sângeroase erau încă vii în memoria tuturor. Chiar și așa, fără să facă gesturi ostentative reformele lui Dubcek nu au fost privite de la bun început cu ochi buni nici la Moscova, nici de țările ale Pactului de la Varșovia. În consecință, Uniunea Sovietică și aliații săi din lagărul socialist vor pune capăt Primăverii de la Praga la mijlocul lunii august 1968. În noaptea de 20 spre 21 august 1968, țările Pactului de la Varșovia au invadat Cehoslovacia. Alexander Dubcek nu a fost îndepărtat de la putere imediat. El a rămas în funcția de Secretar General al Partidului Comunist Cehoslovac până în aprilie 1969.
O acțiune majoră cu impact internațional a fost intervenția din august 1968 (cu numele codificat operația „Dunărea” a trupelor Pactului de la Varșovia – URSS, Bulgaria, Germania de Est, Ungaria și Polonia) în Cehoslovacia. Uniunea Sovietică, marcată de sindromul puterilor mari, avea drept deziderat politic înlăturarea reformelor socioeconomice ale „Primăverii de la Praga”, inițiate de Alexander Dubcek (1921-1992), secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac (1968-1968). URSS, în scopul apărării propriilor interese și pentru extinderea influenței globale, a promovat acțiuni, ce îmbrăcau forme, așa-zise, de ajutoare internaționale pentru legitimarea acțiunilor în politica mondială. În realitate era vorba de conservarea sferei sovietice de influență. Potrivit unor informații ale lui Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie – „În cadrul intervenției au fost incluși 400 mii de ostași, dintre care 333 mii – sovietici, 28 mii – polonezi, 20 mii – est-germani, 17 mii – unguri, 2168 – bulgari”(9).
Va urma.
