Vera Caracaș a fost deportată în 1949 din satul Hârcești, iar acum are 84 de ani și a hotărât să ne spună despre cum a fost luată de acasă fiind adolescentă. „Se apropie ziua cea înfricoșătoare când pe noi ne-au ridicat. Și acum mai e vie amintirea acelei perioade: drumul sufocant fără pâine, fără apă într-un tren micuț pe timpul deportării”, a specificat aceasta.
— Câți ani aveați când ați fost deportată?
— Eram o adolescentă de 14 ani și mai aveam 2 surioare. Îmi amintesc cum mama striga, iar noi de frică plângeam alături de ea.
— Cum ați ajuns în Siberia?
— La ora 3 de noapte am auzit bătăi în poartă, iar peste câteva minute în casă au intrat niște soldați și fără a ne da explicații eu, mama și surorile mele am fost urcate într-o mașină și duse spre gară. Ne-au urcat în tren, iar vagonul în care eram l-au încuiat. Am mers 2 săptămâni cu trenul. Drumul, pe parcursul căruia ne înnădușeam aproape fără aer, mi-a rămas în memorie. Și acum mă ia frica când se apropie ziua deportării, de fiecare dată mă gândesc: oare nu ne vor deporta iarăși. Primisem cote de pământ și cred că din cauza aceasta am fost ridicați.
— Au fost mulți oameni în tren împreună cu voi?
— Da, eram 40 de persoane în acel vagon, vă imaginați cum era acolo, împreună cu copii mici, femei și bărbați, cu toții panicați. Îmi amintesc de o doamnă din Petrești care era cu doi copii, unul dintre ei fiind nou născut. Nu primeam nici apă, nimic, parcă și acum aud țipetul acestora. Ne sufocam din cauza înghesuielii.
— Ce muncă vă puneau să faceți când ați ajuns?
— În pădure la munci grele ne-au dus. Pentru că eram mică, mă puneau sa smulg grâul și plantele ghimpoase. Rusoaicele aveau coase, însă noi – nu, din această cauză smulgeam totul cu mâinile, care se umflau foarte mult și nici nu le mai simțeam uneori, mai trăgeam remorca de la tractor, aram și semănam. La vârsta de 18 ani m-au pus mulgătoare la 25 de vaci. Căram cu butoiul apa la 4 kilometri distanță, pentru a adăpa vițeii. Vă spun sincer că cele mai grele munci erau ale noastre, ale deportaților.
— Erați răsplătiți pentru muncă, cel puțin cu hrană?
— Nu, la început ne dădeau rar mâncare, dar dacă primeam, era niște faină de mazăre, care adesea se întâmpla a fi mucegăită. Rusoaicele ne mai aduceau câte vreo două-trei cartoafe și jumătate de litru de lapte, a fost foarte greu.
— Unde era tatăl dumneavoastră?
— Noaptea, când au început soldații să bata în poartă, iar câinii a lătra, tata a fugit în grădină și a dispărut. Însă el a venit la noi peste 3 luni, a umblat sărmanul fugar temându-se să nu-l prindă soldații, dar s-a dat ordin ca persoanele fugare să iasă din ascunzătoare, căci nu le vor face nimic, având dreptul să aleagă să plece după familie, dacă doresc. Eu i-am trimis o scrisoare tatălui în care am precizat locul unde ne aflam și el a venit. Când acesta a sosit, viața noastră s-a ușurat puțin, deoarece el muncea mult și ne ajuta în „gospodăria” pe care o aveam.
— S-a întâmplat să iubiți sau să vă creați o familie?
— Desigur, de la 18 până la 20 de ani am fost mulgătoare de vaci, după care m-am căsătorit cu un băiat din Siberia. Însă el a murit când eu aveam 22 de ani într-un accident rutier, am rămas cu băiatul nostru care astăzi are 61 de ani.
— Când v-ați întors la baștină?
— Am revenit în Moldova în 1965 și m-am căsătorit cu un bărbat care avea 3 copii, iar soția lui la fel a decedat și împreună cu copilul meu am devenit o familie mare, după care am mai avut un copil împreună cu el, iar peste ceva timp doi dintre copiii noștri au decedat. Mama mea a ieșit la pensie la 50 de ani, căci avea 6 copii, ea a mai născut și în Siberia, iar tata lucra la o fermă de acolo și în 1970 mi-am luat părinții în Moldova, au stat la mine un an după care s-au mutat la căsuța lor.
— Unde sunt copiii dumneavoastră acum?
— Copiii și-au creat familii și au problemele lor de rezolvat, iar eu mă lupt cu singurătatea, dar sunt fericită că îmi trăiesc restul vieții în patria mea.
