Există o zicală în lumea satului: gospodarul se vede de la poartă și gospodina de la bucătărie. Vorba-i vorbă. Dar țăranul e de multe ori meșter și la cuvinte, și la lucru. Uneori ne mirăm de înțelepciunea țăranilor și de lucrurile frumoase pe care le meșteșugesc. În satele Moldovei ai impresia că odinioară a fost o competiție între țărani. Care să aibă cea mai frumoasă poartă. O competiție, abia acum când aștern cuvintele pe hârtie îmi dau seama, a fost. Era în 1980. Flacăra Olimpică era dusă și prin satele Moldovei în drum spre Moscova. Atunci au apărut multe porți cu însemnul Olimpiadei. Și azi le vedem de la nord la sud și de la vest la est. Dar sunt porți de lemn, din fier, cu inimioare, flori, căprioare. Imaginația țăranului nostru e bogată, ca și dragostea lui pentru frumos. Poarta este un simbol puternic. Este un loc de trecere. Poarta este și o piatră de hotar. De acolo începe teritoriul familiei. Poarta este totodată un simbol al statutului acelui gospodar. În satul Valea Mare, raionul Ungheni, erau până de curând două porți mari și frumoase care se deschideau spre interiorul gospodăriei bătrânei Marusia. Albastre, cu cocori. Îmi spunea bătrana să mi le dea.
– Tu ești băiat gospodar și ai să le refaci, ai să le prețuiești, că le știi valoarea. Eu las casa unui nepot și el nu ține la ele.
Nepotul a distrus porțile, a prefăcut acea casă frumoasă. Au rămas doar fotografiile.
În satul Gherman, pe malul Prutului, opresc de fiecare dată în fața unor porți. E ritualul meu. Țăranul oprește și își face cruce la Răstigniri. Acea poartă e cumva troița mea în fața căreia mă opresc. Sub un nuc, pe partea cu Prutul, se vede un gard de scândură verde și cu acele porți minunate. Gardul are, și el, zeci de ani, dar rezistă ca nou. Scândura a fost dată cu ulei și apoi cu vopsea. La un an, la doi, bătrânii, amândoi foști profesori, vopsesc gardul. În mâinile lor pensulele au ceva din mișcarea unei femei care își îmbracă pruncul. Porțile de metal au cocostârci, romanițe, struguri și un butoiaș de vin. Să fi fost prin 1978 anul în care au fost făcute. Stăm chiar lângă poartă și bătrânul profesor Costanciuc deapănă povestea lor: „Visam să am o poartă frumoasă. În cap știam deja cum trebuie să arate. Tot timpul mă gândeam la ea. Doream să aibă cocori, flori, un butoiaș de vin. Am vorbit cu meșterii de la Stația de Mecanizare din Sculeni. Ei au făcut o minunăție de poartă după schițele mele. Un meșter din Taxobeni a realizat apoi horboțica de tablă de deasupra porții. Au trecut patru decenii. Nu se mai face așa ceva”.
Are dreptate. Așa ceva nu se mai face. Iar unii în sat nici nu mai păstrează. Apar porți urâte din fier forjat pe care se prind bucăți de plastic, ca de pe uliță să nu se vadă în ogradă. Ori mai vezi garduri din tablă, de parcă e depozit de cărbune și nu gospodărie. Îmi arăta cineva o lucrare a mea din 2015 și constata câte case nu mai sunt, iar amintirea lor este doar în filele cărții. Am câteva zeci de fotografii cu poarta familiei Costanciuc. În toate anotimpurile. Toamna trecută era o clacă în fața porții și se desfăcea păpușoiul. Fotografia a fost pusă de bătrâni în vitrina bibliotecii din Casa Mare. De curând le-am făcut alta în fața porții. Au luat fotografia cu grijă și au așezat-o după geamul de sticlă al bibliotecii, pe rafturile căreia sunt cărțile unor scriitori despre care azi tinerii nu știu nimic: Andrei Lupan, Vera Malev, Samson Șleahu. Fotografiile mele cu poarta și bătrânii profesori își au parcă locul în acea Casă Mare, ce depozitează mărturii despre o lume care dispare.
