O pagină dureroasă din istoria poporului basarabean, au fost deportările staliniste, o formă de represiune aplicată de către autoritățile sovietice. Deportările din Basarabia au fost de trei tipuri: politice, economice și religioase.
Cele politice erau manifestate prin trimiterea forțată a persoanelor care puteau prezenta o amenințare a regimului politic comunist și era bazat în mare parte pe deportarea intelectualilor cum ar fi: medici, profesori, primari etc.
Deportările economice se manifestau prin deportarea oamenilor înstăriți care își permiteau să trăiască mai mult decât decent.
Iar al treilea tip de deportare era cea religioasă aceasta manifestându – se în general asupra diferitor culturi religioase. În rezultatul acestor valuri de deportări au suferit și familiile unghenenilor. Deportările staliniste au fost cea mai mare dramă pe care poporul nostru a îndurat-o de la existența sa. Însă nu prin faptul că poporul din care ne tragem noi a fost forțat să-și abandoneze casele și pământurile și au fost duși să moară în frigul Siberiei, dar pentru că regimul comunist s-a asigurat să instaureze o paranoia totală în rândul populației, astfel deportările erau necinstite și deseori cu caracter personal, făcându-i pe prieteni, potențiali dușmani, deoarece sistemul comunist nu susținea intelectualitatea, ci pe cei care își rupeau crucea de la gât și o preschimbau în insigne comuniste. Ei devenind informatori, care își trădau vechii prieteni pentru a-și asigura propriul său bine, astfel că nu erau comuniștii dușmanii lor, ci proprii lor tovarăși.
Fiind originar din raionul Ungheni, satul Costuleni am avut ocazia să mă informez despre istoria deportărilor din această localitate. Pot menționa că acest eveniment a pus o pată neagră peste atmosfera satului. Din mărturiile oamenilor un lucru era sigur, nimeni nu mai avea încredere în ziua de mâine. Acei purtători ai conștiinței naționale și gospodarii din sat au fost aruncați în vagoanele morții, în lagărele de muncă forțată sovietice, iar celorlați săteni li s-a implantat adânc sentimentul de frică, din care cauză mulți costuleneni au devenit docili și servili puterii. Astfel, elita satului a fost supusă de către regimul comunist, din cauză că nu doreau să devină ceea ce comuniștii numeau „dușmani de clasă”. Acești oameni, nu erau niște lași cum ar spune unii, ei erau niște supraviețuitori, adevărații eroi care nu aveau nici medalii și nici averi, pentru mine ei au fost oamenii care au ținut speranța libertății vie tot acest timp în care au fost conduși de regimul sovietic.
Din considerentul luptei sovieticilor cu elita localității, ei au fost foarte duri în lupta pentru stârpirea intelectualităţii. Un astfel de caz este şi cel al învăţătorului şi directorului şcolii din Costuleni, Nicolae Ivanov, care a fost deportat în anul 1941, însă a decedat în drum spre locul deportării. Averea fostului director de şcoală era alcătuită din 1 ha pământ arabil, 1 ha vii-livezi, 1 plug, 1 trăsură, 1 cal. Toate aceste bunuri au fost date fiului, Eugen Ivanov. Soția Ecaterina și cei doi copii vor fi deportați repetat, o dată în 1941 și a doua oară, după ce s-au întors, în 1949. Însă un rol important în deportarea acestor familii în 1941 l-au avut anume acei informatori şi agitatori sovietici din rândurile localnicilor, care au făcut depoziţii pentru deportarea acestor persoane.
Din acest exemplu putem observa foarte bine chinul prin care a trecut familia domnului Nicolae Ivanov, doar din cauza că era un om învățat și considerat a fi înstărit, ceea ce erau principalele motive, pentru care puteai fi pus pe lista viitorilor deportați. În acest caz mai este și afirmat că familia sa a fost deportată de două ori.
Un rol important la deportarea familiilor în Siberia o aveau și informatorii şi agitatorii sovietici din rândurile localnicilor care din invidie sau ură pentru acea persoană făceau depoziții informative împotriva lor, ceea ce ducea la implantarea fricii în inimile oamenilor.
Deportările staliniste au fost o cruzime asupra multor oameni, ele au schimbat mentalitatea spiritului basarabian, dacă înainte un gospodar se gândea la treburile sale de zi cu zi. Odată cu începerea acestor crime împotriva românilor basarabeni, ei se gândeau la cum să supraviețuiasca furiei de oțel, care acum se așternea ca o pătura roșie asupra populației, în care până la venire regimului comunist domnea bunăstarea și paradisul libertății neamului nostru.
Un exemplu este cel al doamnei Aculina Cravciuc, care a fost deportată în Kurgan. Din mărturiile apropiațiilor ei, care au reușit să o revadă în momentele în care s-a întors din lunga perioadă în care a îndurat foamea și frigul Siberiei: „Am plâns cu toții de bucurie, când în anul 1956 am revăzut-o acasă, cu părere de rău, distrusă moral și fizic.” Aceste mărturii pline de speranță și teroare în același timp demonstrează că, deși exista o șansă ca cei deportați să se întoarcă din moartea înghețată, care îi aștepta în Siberia, ei nu mai sunt ceea ce au fost odată. Aceste victime nevinovate sunt distruse moral și fizic, bântuite de coșmarul în care se vor trezi iarăși, aruncate într-un vagon de vite în care 50 de persoane respiră greoi, fără apă, mâncare și aer, acestea erau condițiile în care elita intelectuală a Basarabiei, cei care au lucrat o viață pentru ceea ce aveau s-au trezit pe neașteptete în condițiile date.
O altă mare problemă a deportărilor staliniste este că erau deportați și copiii. Fiind copii, nu înțelegeau ce se întâmplă și nici măcar de ce se aflau în aceste situații, însă ei au simțit în adevăratul sens al cuvântului ceea ce înseamnă chinul și durerea. Deși comuniștii declarau că niște copii nu poartă răspundere pentru faptele părinților. Atunci de ce au fost duși, împreună cu alți mii de copii în Siberia și Kazahstan ca să moară de foame și frig? Aceasta este una dintre dilemele pe care mulți oameni și l-au pus, însă nu au avut curajul să le adreseze oficialilor comuniști, pentru a nu fi ei următorii, care vor merge pe șinele morții. Aceste acte de cruzime animalică pe care o prezentau autoritățile comuniste când venea vorba de deportarea copiilor nevinovați este un act ce demonstrează disprețul cu care liderii sovietici ordonau moartea a miilor de basarabeni. Drept exemplu ne servește doamna Maria Grosu, care a fost deportată împreună cu familia sa. Ea a fost pârâtă de un consătean ceea ce a dus la deportarea sa. Din spusele ei, familia sa nu a putut să ia nici măcar un pumn de mâncare, deoarece soldații stăteau cu pușca spre capul lor. Ea avea vârsta de 8 ani în acele momente, însă acest timp a marcat-o pe viață, unul dinte momentele cele mai traumatizante din viața ei a fost când în vagonul unde se afla ea, a murit un copil, care a fost aruncat ca pe un sac de cartofi afară din vagon. În Siberia ea a trăit foarte greu, a îndurat foamea și frigul, care au lăsat o urmă de tristețe pe chipul ei, atunci când își aduce aminte de copilărie.
În concluzie pot admite că deportările staliniste au fost unele dintre cele mai dureroase evenimente din istoria Basarabiei. Acest lucru nu trebuie uitat, căci odată ce vom uita, o să lăsăm amintirea strămoșilor noștri să moară. Acest eveniment face parte din problemele actuale ale tinerilor, deoarece dacă nu vom cunoaște durerea trecutului nu o să putem clădi utopia viitorului, vom continua să repetăm istora pe care rudele deportaților tot o spun în repetate rânduri și noi tânăra generație ar fi bine să aplecăm urechea asupra acestor voci tremurânde. Un neam fără o istorie e un neam mort, această afirmație stă la temelia neamului nostru, care a trecut prin mii de provocări, însă spiritul român a reușit mereu să iasă la iveală și a trecut cu fruntea sus prin greutățile vieții.
Deportările basarabenilor au fost evenimentul care a marcat odată pentru totdeauna popriul nostru semănând o frică continuă în inimile victimelor, dar și a martorilor a căror rude sau cunoștințe au fost puse în vagoane, din care puțini s-au întors în viață, deoarece acolo unde erau duși nu mai exista siguranța zilei de mâine. Copiii erau educați să lupte pentru bucata lor de pâine ceea ce a distrus viețile a multor generații. Drept ultim cuvânt, doresc să condamn faptele comuniștilor și să urez o veșnică comemorare a victimelor deportărilor.
