Sunt căsătorită de 12 ani. Soțul meu e un trântor. Ce aș putea face în privința asta? Nu știu. Desigur, la început a fost mai atent, grijuliu. Făcea cumpărături, ducea gunoiul, se plimba cu copiii. Dar apoi a renunțat la toată grija față de familie, s-a întins pe canapea, înfulecă tartine și privește seriale polițienești.
Oh, ce nu am făcut pentru a-l determina să înceapă a face ceva, dar nu ajută deloc. Mă alungă ca pe o muscă enervantă, își bagă căștile în urechi și se distrează. Și ce dacă copiilor le este foame. Nu contează că eu par o prăjină cu rochie pentru că am slăbit în jumătate. Dar el știe cum să aibă grijă de sine însuși – s-a făcut cât un cozonac, rotund și umflat.
În cele din urmă i-am închis internetul. Dar Stas al meu nu e prost – are internet mobil pe telefon. Și-a îndreptat imediat toată atenția acolo. Și muștele cum au bâzâit pe căldarea cu gunoi cât sunt eu la serviciu, așa și bâzâie. Poate era mai bine dacă îl duceam eu dimineață?
Scandalurile nu ajută nici ele. De la ele doar am încărunțit și mai des mă apucă inima după crizele de nervi. Iar Stas e ca oțelul, stă și scuipă semințe, în timp ce eu strig la el până începe să mă zgârie în gât, și bea bere.
Apoi m-am adresat socrilor. Le-am spus să mă ajute, pentru că soțul meu a intrat pe internet de când a fost conectat și nu a mai dat pe acasă de atunci. Îi văd doar trupul rotund, care s-a lățit aproape pe toată canapeaua, dar el nu vorbește. Și toată munca îl așteaptă. Eu nu mai pot după serviciu să cresc copiii, să gătesc, să spăl vasele și să fac curat în apartament.
Părinții lui se uitau la mine de parcă aș fi fost o nimeni și cu asta basta. Rezultatul a fost nul. Am venit din nou acasă și mi-am vărsat sufletul, iar el stă în fotoliu – se leagănă, îl ține în brațe pe mezin și se uită la seriale.
Nu se gândește la faptul că trupul lui este de mult acoperit cu șapte centimetri de slănină, iar asta nu mă încântă deloc. Când mă ating de el, am senzația că mă înec într-o mlaștină de grăsime. Vocea i-a devenit înăbușită, ca dintr-un butoi. Uneori mă trec fiorii când vorbește.
Tot eu trebuie să merg la piață. Pentru că el abia poate să se miște. Îi spun că la vârsta lui ar trebui să se miște mai mult, să meargă mai mult. Și el îmi spune că e timpul să cumpăr o bandă de alergat, pentru că toți au deja una. I-am cumpărat-o de ziua lui. Și ce s-a întâmplat? Stă într-un colț de un an, se prăfuiește. Măcar să se urce o dată pe ea, să încerce să alerge.
Dacă soțul meu trebuie să meargă undeva, eu sunt obligată să-l duc până la prag. Nu vrea să facă nici măcar un pas cu picioarele. Are o scuză: „De ce ai cumpărat mașină? Dacă ai cumpărat-o, trebuie să mă duci”.
E o pădure frumoasă lângă noi. I-am spus: „Hai să mergem la o plimbare”. S-a uitat atât de lung la mine, încât mi-a trecut și mie dorul de pădure.
Stau acum și mă gândesc, cum s-a întâmplat ca un băiat frumos și deștept să se dovedească a fi atât de leneș? Poate că eu am făcut o greșeală?
I-am găsit un serviciu la o instituție de stat chiar peste drum. Stă și acolo, bea ceai și mănâncă biscuiți.
M-am săturat să trăiesc așa. Copii, curățenie, gătit, muncă – totul depinde de mine. Singura mea scăpare este să mă plimb uneori prin pădure. Azi am avut o izbucnire. Îmi dau seama că am devenit o servitoare. Dar nu știu ce să fac. Poate cineva să-mi dea un sfat? Mai am o șansă să schimb ceva în viața mea de familie?
