Azi vom discuta cu ungheneanul Petru Zagoreanu – pedagog, poet, floricultor și o persoană înzestrată cu un rar simț al umorului.
— De ce talente ale dvs. noi încă nu știm?
— Probabil, nu știți că îmi plac improvizațiile. Să vă povestesc? În anii ,90, în Ungheni, era popular concursul TVC, eu eram căpitan al echipei Școlii Profesionale nr. 24. Ne-am întâlnit cu echipa secției orășenești de comerț. Ni s-a dat însărcinarea timp de un minut să ne amintim cât mai multe proverbe despre muncă. Lucrătorii din comerț și-au amintit 13, trei chiar erau în limba latină, probabil, cunoșteau însărcinarea din timp. Noi aveam 8, era ultima probă, scorul – egal și atunci eu am declarat că voi spune câteva proverbe în engleză, însă limba nu o știam, pur și simplu rosteam niște fraze și astfel am câștigat.
— Versurile cum vin?
— Cum a spus Maiakovski despre țărani? „Сидят папаши. Каждый хитр. Землю попашет, Попишет стихи” – așa și eu. Mă trezesc noaptea ca să scriu un gând. Mă trezesc gândurile, nu visurile, ci anume gândurile. Cum se vede, se nasc când dorm. Dar cu fiica nu mă pot lua la întrecere, versurile ei sunt adevărate. Probabil, genele sunt ale mele, cu toate că și soția are un stil bun, dar în proză. Fiica a editat două cărți, e gata să mai publice trei, dar nu dispune de bani. Acum la ea, în Grecia, pleacă nepotul nostru care a absolvit Școala de Arte „Alexei Stârcea” din Chișinău, compartimentul chitară clasică. Își va continua studiile la Atena.
— De unde sunteți?
— Din Strășeni, iar bunicul meu e din Căpriana, de unde a pornit tot neamul Zagoreanu. În Ungheni mai este o doamnă Zagoreanu, cred că suntem rude. Se întâmplă ca toți Zagoreanu să se adune împreună, sper să mă duc și eu odată la această întâlnire, cu toate că sunt sedentar. Cu ce mă ocup? Nu cu versurile, am în curte aproape 40 de coșuri în care sădesc flori. Sună lipsit de modestie? Eu le îngrijesc, oamenilor le place – așa consider eu, pentru că le rup, înseamnă că le plac.
— Cum ați decis să deveniți pedagog? Mi se pare că ați fost un copil ștrengar.
— Posibil, a fost ceva. Apropo, am marea dorință de a crea un colectiv umoristic din semenii mei și să evoluăm. Poate Palatul de Cultură va fi interesat de propunerea mea. Iar pedagogia… După școală am lucrat la combinatul de beton armat, făceam spalieri, câștigam 400 de ruble pe lună, mama în kolhoz primea 40. Apoi am fost luat la armată, am cutreierat toată fosta uniune, de la granița cu China până în Cehia. Când m-am întors, tata m-a pus să fac un taburet de pe care el a căzut. Atunci a zis că nu-s bun de nimic, du-te și învață. Cel mai bine cunoșteam limba rusă și am intrat la institut.
— Acolo v-ați înâlnit iubirea?
— Nu aveam timp să mă uit la fete, jucam fotbal, alergam la distanțe lungi, chiar maratonul, învățam. Nu știu, are rost să spun acum că odată am ocupat locul V pe uniune pentru premiul unui ziar central? Dar ziceam de dragoste… Era o cameră muzicală de unde se transmitea muzică la solicitare. A venit o fată pe care mai înainte o văzusem la institut. Venise cu un aparat radio cu tranzistori care nu funcționa. Nu mă prea pricepeam la ele, dar trebuia doar să schimb bateria. Am schimbat-o, apoi m-am uitat la fată – m-am uitat atent și am văzut regina frumuseții, Miss Chișinău și Miss Moldova – toate odată, i-am dedicat o poezie. Peste câteva zile am hotărât să ne căsătorim și de 46 de ani suntem împreună. Pentru mine ea așa a și rămas Miss Moldova. Vine dintr-o familie uimitoare, toți sunt foarte educați.
— Soția dvs. într-adevăr e deșteaptă, încântătoare, are un gust rafinat, nici dvs. nu cedați… Ce a urmat după institut?
— Soția l-a absolvit înaintea mea, așa că un an ea m-a hrănit. Glumesc, fiindcă câștigam singur – descărcam vagoane, așa făceau bani atunci studenții. Ea a fost repartizată la Petrești, iar când am absolvit eu institutul, ne-am pomenit în Unțești, ea preda limba rusă și franceza, iar eu aveam ore de limba rusă la Unțești și Cetireni. După aceasta ea a fost invitată la Direcția Educație, iar eu m-am dus la Școala Profesională nr. 24, unde am lucrat 20 de ani, inclusiv antrenor de fotbal, profesor de educație fizică.
— Scrieți versuri de sertar?
— Le scriu pentru mine, căci nu întotdeauna îmi plac. Poate sunt prea dur cu mine. Însă la liceul „Aleksandr Pușkin” conduc un cerc de versficație, la început veneau puțini copii, dar mai apoi au dat năvală. Printre ei sunt unii foarte talentați. Îmi place să lucrez cu ei individual, atunci ei sunt sinceri. Dacă mă vor invita, voi lucra cu ei în continuare.
