Astăzi, vom discuta cu metodistul de la Staţia tinerilor turişti din Ungheni, Tudor Popovici, care este un om discret, dar de încredere, pasionat de turism şi dedicat turismului.
— Cât timp vă ocupaţi cu turismul?
— Turismul m-a atras încă de pe băncile şcolii, când învăţam în şcoala medie din oraşul Corneşti, pe atunci orăşel.
— Şi ce fel de turism vă este mai aproape?
— Când am venit să lucrez la staţia de turism, eu trebuia nu numai să am idee despre fiecare dintre tipurile lui, dar să le cunosc bine. La început m-am ocupat cu orientarea sportivă şi am antrenat o grupă vreo de 5-6 ani, apoi a apărut canotajul, alpinismul, ciclismul. Când a plecat antrenorul la alpinism, a trebuit să-l înlocuiesc. Mie îmi plac foarte mult toate tipurile. A apărut necesitatea — am antrenat grupa de circlotuism vreo 3-4 ani, a apărut canotajul, iar antrenor nu era, eu am condus grupa. Toate sunt excelente.
— La noi condiţiile nu prea permit de a practica, bunăoară, canotajul şi alpinismul.
— În comparaţie cu alte oraşe, avem un avantaj — lacul din centru, ceilalţi trebuie să plece undeva. Alpinismul? O dată în săptămână mergeam la Pruncul, unde este o stâncă, iar apoi a fost echipată o sala în Chişinău, pe urmă la noi în Ungheni, la liceul „Mihai Eminescu”, astfel încât este loc unde să ne antrenăm. Le mulţumim celor de la liceu că ne-au permis, doar pentru aceasta ar fi trebuit să spargem mulţi pereţi.
— Ce nou a mai apărut în turism?
— A început să se construiască pereţi de căţărare. În republică deja sunt 4, la Chişinău este unul privat, dar e obijduitor faptul că celelalte trei se află în Transnistria. Avem şi noi posibilitatea de construi un asemenea perete, sunt gata să ne ajute în acest sens, dar este necesar de a găsi loc pentru acesta…
— Să vorbim despre dumneavoastră. Numele Popovici ne duce spre Bogheni.
— Eu sunt de la Boghenii Vechi. Acolo m-am născut, am învăţat până în clasa a VII-a, clasa a XI-a am terminat-o în Corneşti.
— Cum soarta v-a familiarizat cu turismul?
— Şcoala medie din Corneşti era unica în întreaga zonă a Culei. Atunci, în şcoala medie copiii erau aleşi, la noi în clasa moldovenească erau 13 copii, în cea rusă — 10. Am avut un profesor de istorie care ne-a propus să mergem pe jos la Movila Măgura şi m-a rugat să-l ajut.
— De ce pe dvs.?
— Eram considerat un bun organizator. De ce? Poate pentru că eram responsabil. Noi am avut o familie numeroasă — 13 copii, ce-i drept, în timpul foametei din 1947 doi au murit — am trăit din greu, dar eram uniţi, aceasta a influenţat şi asupra caracterelor noastre. Au fost dificultăţi, dar părinţii niciodată nu se sfădeau şi ne-au învăţat să fim buni la suflet.
— Acel marş a fost primul pentru dumneavoastră?
— Da, a fost prima mea expediţie. Mi-a plăcut foarte mult, a fost interesant, am înnoptat în şcoala din satul Măgurele. A doua zi, am revenit la Corneşti prin Teşcureni şi Romanovca. Cu toate acestea, la şcoală nu am mai mers în expediţii. După şcoală am intrat la Universitatea de Stat, facultatea de educaţie fizică şi sport.
— Părinţii nu v-au descurajat?
— Ei nu au fost oameni cu studii şi îmi spuneau de ce ar trebui să învăţ atât de mult, mai bine m-aş fi căsătorit. Am avut noroc că surorile mi-au luat apărarea, acceptând să lucreze la tutun pentru mine. La facultate era o regulă ca studenţii să se antreneze într-o anumită secţie. Eu m-am dus la sala de gimnastică, pentru că nici măcar nu ştiam ce era aceea, nu mai văzusem aparate de sport, dar eram dezvoltat fizic şi am convins antrenorul să mă ia, iar pe urmă chiar am obţinut categoria III. Un an mai târziu, mi-a plăcut handbalul şi am devenit candidat de maestru.
— Staţia tinerilor turişti e ca un copil al dvs.?
— Am crescut împreună şi împreună am avut urcuşuri şi coborâşuri. Staţia, pe atunci era bază, a fost deschisă în 1979. Pe vremea ceea comsomolul din republică adoptase o decizie cu privire la dezvoltarea turismului şi baze pentru turism au început să se creeze în toate raioanele. Pe atunci erau aproape 40 la număr. În istoria mai recentă, baza noastră de multe ori au încercat să o unească cu şcolile sportive, cu cluburile de la locul de trai, centrele de creaţie, cu baza raională din Corneşti, filială a cărei am fost 5 ani. În general, am trecut prin multe, dar pe toate le-am învins şi am supravieţuit.
— Câţi copii au trecut prin şcoala de turism?
— E un calcul simplu, dacă anual aici se antrenează câte 200 de copii.
— Urmează să vă doresc dvs. şi discipolilor dumneavoastră noi trasee.
