Azi discutăm cu un interlocutor interesant, care toată viaţa sa a fost pasionat de… istorie. E Iurie Cujbă, profesor şi muzeolog. Conversăm în Muzeul de Istorie şi Etnografie din Ungheni, unde majoritatea exponatelor emană istoria sa îndrăgită, iar pe birou se află multe cărţi de istorie.
— Am discutat odată şi aţi vorbit foarte cald despre copilărie…
— Pentru mine copilăria e o corabie care pluteşte mereu. În visele mele mă întorc în permanenţă la ea, la casa părintească, la satul natal. Toate acestea pentru mine sunt o relicvă fără de preţ.
— Casă părintească mai trăieşte?
— Casa trăieşte, dar în ea locuiesc oameni străini. Chiar am nişte versuri dedicate casei părinteşti. În sat continuă să trăiască oameni minunaţi, harnici. Acolo natura e foarte frumoasă. E un sat de răzeşi, prima menţiune despre el datează din anul 1608. Vornicul Constantin Sterpu şi Marele Logofăt Simion Movilă cu un grup de răzeşi au venit din Tătăreşti, de lângă Iaşi, s-au aşezat lângă Nistru și a apărut satul care se numeşte Tătărăuca Veche, raionul Soroca. Există și o legendă foarte frumoasă legată de denumirea satului. Dar istoria spune că la izvoarele lui au fost răzeşii din Iaşi.
— Când a început idila dvs cu istoria?
— Am avut un vecin, Matei Bârlădeanu, care n-a intrat în kolhoz şi toată viaţa a fost „edinolicinik”, aşa îi numeau atunci. Discutam des şi el îmi spunea că acest imperiu nu are veşnicie, are să dispară. El a aruncat zarurile spre istorie, mi-a trezit interesul şi dorinţa de a şti ce a fost şi ce va fi.
— Vremea de atunci a fost binevoitoare cu dvs.? Aţi învăţat bine, aţi absolvit universitatea…
— Dar atunci eu am învăţat altă istorie, deşi în realitate era altfel. Învăţam în clasa a X-a sau a XI-a şi când Hruşciov a fost înlăturat de la putere am spus: despre ce schimbări poate fi vorba, uitaţi-vă ce pâine avem, când este, când nu este. Învăţătoarea a spus că am dreptate, dar ar fi mai bine să tac. Am avut mare noroc de profesori, începând cu şcoala primară, mulţi dintre ei făcuseră şcoală românească. La universitate istoria antică ne-a predat-o Vladimir Potlog din Sineşti, nu ştiu care a fost soarta lui de mai departe, el ne povestea despre daci. A fost un om uimitor, chiar se îmbrăca în aşa fel, încât vroiai să fii ca el. Şi nu numai el, ci mulţi profesori erau astfel.
— Dar ei v-au învăţat nu numai pe dvs. Discutaţi chestiuni „incomode” legate de istorie cu colegii? Istoria are totuşi o anumită nuanţă politică – nu veţi nega acest lucru.
— Aşa este, la seminare şi dincolo de pereţii universităţii vorbeam în permanenţă despre istorie, îmi apăram părerea. Nu întotdeauna, dar eram înţeles. Voi da un exemplu. Mulţi ani am fost consilier raional şi local. În 1989, la şedinţa consilierilor, am citit referatul „Limba română în Moldova şi România”. Toţi au tăcut, nimeni n-a ripostat, pentru că nu cunoşteau adevărul. Au trecut ani şi, când ne întâlneam, unii au început să mă contrazică că nu e limba română, ci moldovenească. Pentru mine istoria a fost şi rămâne o pasiune, iar ceea cu ce mă ocup e reflectarea ei.
— Atunci, demult, vă era greu să predaţi istoria, să vorbiţi de patriotismul sovietic? Sau pentru dvs. erau doar nişte cuvinte?
— Nu era greu. Era programa care trebuia studiată. În timpul comunicării – e altceva, vorbeam liber despre toate. Am lucrat la comitetul raional de partid, în secţia organizatorică. Nu am fost în secţia propagandă, nu am fost ataşat, pur şi simplu, îmi îndeplineam obligaţiile. De ce am fost comunist? Mi s-a propus. Eram foarte tânăr, nu aveam nici 20 de ani. M-au invitat, trei comunişti mi-au dat recomandare. Totodată, oriunde am lucrat, din şcoală nu am plecat, întotdeauna am ţinut lecţii.
— Care a fost răsplata pentru munca de mai bine de jumătate de secol în şcoală?
— Elevii. Despre mulţi dintre ei pot spune cu mândrie că sunt elevii mei. E cel mai bun rezultat al meu.
— Aveţi pretenţii faţă de vremea de atunci?
— Era foarte mult formalism. Foarte. Se scria, se făcea ceva, dar rezultate nu erau, datele se falsificau.
— Faţă de cea de azi?
– Nu numai eu, ci aproape toţi oamenii sunt nemulţumiţi de politica actuală. Pe politicieni nu îi interesează soarta ţării, ei nu se gândesc la viitorul ei, la viitorul neamului românesc.
