Faceţi cunoştinţă cu maiorul Vasile Bârzu, poliţist de frontieră, instructor chinolog, o persoană serioasă, calmă, care, se pare, e foarte energică, în caz contrar, n-ar fi fost zvelt ca un băietan.
— Aveţi un nume care se întâlneşte rar.
— Sunt originar din Cetireni, acolo acest nume e purtat de rudele noastre, mai este o familie cu acelaşi nume. Dar cine ştie, poate ne sunt şi ei rude. În satele din raionul Nisporeni sunt câţiva Bârzu.
— Vă cunoaşteţi bine rădăcinile?
— Îl cunosc pe bunelul şi pe străbunelul. E posibil ca străbunelul să fi fost din România, acolo la fel se întâlneşte acest nume. În tot cazul, în documentele vechi ale străbunicului scria că e cetăţean al României. Cu părere de rău, n-am pătruns mai adânc în istoria familiei. Ştiu că erau gospodari buni, lucrau pământul până la colectivizare.
— Aţi visat din copilărie să deveniţi poliţist de frontieră?
— De profesie sunt veterinar, am studiat la Universitatea Agrară. Cum am ales această profesie? Bunelul a fost zootehnician. A lucrat la complexul zootehnic din Cetireni. Am absolvit XI clase şi când a apărut întrebarea ce să fac, bunelul a spus că, deşi fermele nu mai există, în gospodăriile particulare vite vor fi întotdeauna. Mie mi-a plăcut această idee. Ce-i drept, când am absolvit universitatea era greu de găsit un loc de muncă. Atunci am aflat că departamentul trupelor de grăniceri din Ungheni are nevoie de un veterinar la centul chinologic de la Zagarancea.
— Câţi câini aveţi acum?
— Aproape cincisprezece. Optzeci la sută din timpul meu de lucru îl folosesc pentru dresaj şi comunicarea cu ei. Ştiţi, eu întotdeauna am spus că a educa un câine e tot aşa cum ai educa un copil, nu există aproape nicio diferenţă. Educarea câinelui de asemenea începe de la naştere, când iei căţeluşul în braţe, el te simte, îţi memorizează vocea, paşii şi tu de la naştere însemni ceva pentru el.
— Câinii au caractere diferite?
— Da. Nu pot spune că trebuie să fii sever cu ei, în acelaşi timp, anume noi le formăm caracterul şi nu fiecare câine poate deveni un câine de serviciu, de aceea selectăm căţeii, există teste speciale, ei trebuie să îndeplinească anumite exerciţii.
— În condiţiile actuale, când avem atâta tehnică, folosirea câinilor la frontieră nu e ceva învechit?
— Tehnica e tehnică, dar chiar şi în ţările europene câini de serviciu au fost şi sunt în continuare. Cu ajutorul câinelui e mai uşor să depistezi, de exemplu, drogurile.
— Nu se întâmplă că după ce comunicaţi cu animalele nu doriţi să comunicaţi cu oamenii?
— Nu pot spune aşa, totodată, dacă omul poate trăda, câinele – niciodată, dacă e educat, instruit.
— Când începe educaţia lui?
— După cum am spus, aproape de la naştere are loc adaptarea şi socializarea patrupedului. Îl familiarizăm cu lumea din jur la fel ca şi pe copiii mici. Se zice că strămoşul câinelui e lupul. Instruind căţeii, ne orientăm spre instinctul lor de vânător, le trezim şi le stimulăm interesul, trebuie de început cu jocurile.
— Ce e cel mai greu în lucrul cu ei?
— Să ai răbdare, să faci totul la timp, să treci la alt nivel fără grabă. Se întâmplă că şi ei nu au dispoziţie bună, mai ales acum, pe arşiţă. Dacă e să luăm un câine bun, interesat, el de asemenea oboseşte, trebuie lăsat să se odihnească. În acelaşi timp, dacă e interesat de lucru, el munceşte pe orice timp. Trebuie să trezeşti interesul câinelui faţă de el însuşi, să-l interesezi în ceea ce face, lui trebuie să-i placă să meargă alături, să execute comenzile, să ia urma, să caute droguri. Şi să-l stimulezi cu o bucăţică de caşcaval, de salam, cu o jucărie. Cui nu-i place caşcavalul şi salamul?
— Dacă e nevoie de răbdare cu ei, înseamnă că şi în viaţă sunteţi răbdător?
— Cum se spune, ce caracter are stăpânul, acela îl are şi câinele, aşa e şi în cazul chinologului. Dacă chinologul e mai energic, tot aşa e şi câinele lui. Cred că nu fiecare poate deveni chinolog, deoarece pentru aceasta e nevoie să iubeşti foarte mult animalele.
