Fragment din cartea „Destinul” a vinificatorului emerit al țării, Fiodor Topor.
După o pauză de trei ani, la 1 septembrie 1949, am mers în clasa a cincea a unei școli cu predare în limba rusă. Am terminat anul de studii cu diplomă de laudă, în clasele a șasea și a șaptea am fost eminent.
Am combinat studiile la școală cu multă muncă fizică acasă. Mătușa se străduia să mă încarce din ce în ce mai mult. Nu avem nicio posibilitate de a-mi face temele ziua. A trebuit să mă pregătesc pentru a două zi noaptea, când unchiul și mătușa dormeau. În sat nu era lumină electrică în acei ani, de aceea foloseam o lampă cu gaz lampant… Eu dormeam în bucătărie – o anexă de chirpici la casă. Foloseam un mic opaiț cu fitil. Nu lumina aproape deloc, în schimb afuma din plin. Adesea, mătușa se trezea, venea și-mi lua opaițul ca să nu consum uleiul.
Această perioadă s-a dovedit a fi foarte dificilă, deși viața nu mă alintase niciodată până acum. Am depus multă muncă, sănătate și nervi pe altarul destinului meu.
Nu departe de casa noastră se afla un aerodrom militar mare. În timpul zilei, avioanele zburau rar, dar de la miezul nopții și până dimineața se auzea vuietul care îni plăcea foarte mult. Treptat, în sufletul meu a apărut visul de a deveni pilot. Părea că soarta mea e cunoscută deja. Am început să construiesc avioane, chiar am obținut succes, deoarece ele nu numai că arătau ca cele adevărare, dar se puteau deplasa de-a lungul „pistei”, pentru care lucru o încasam deseori de la mătușa mea.
După ce am terminat perioada de șapte ani, am scris o scrisoare la școala de aviație din Borisoglebsk și am primit în curând un răspuns că sunt acceptate doar persoane cu studii medii, cu note bune și excelente și sănătate bună. Deci, terminați școala de 10 ani, faceți sport, întăriți sănătatea și veniți la noi.
Mi-aș fi continuat studiile la școală, dar unchiul meu a spus că nu mai are nicio posibilitate să mă întrețină mai departe, din moment ce situația familială era dificilă, el avea propriii săi copii și eu trebuie să plec la studii pe baza școlii de șapte ani. Pe atunci, doi băieți din satul nostru studiau la Școala de Vinificație și Viticultură din Chișinău. Aflând acest lucru, unchiul meu m-a sfătuit să merg acolo. Habar n-aveam că există o astfel de specialitate ca cea de vinificator. Și, cum se spune, pentru a te îndeletnici de ceva, trebuie să-ți placă mult.
Era o școală de im-portanță unională, elevii erau întreținuți de stat. Eram hrăniți gratuit și ni se dădeau uniforme. Fără aceste condiții, nu aș fi mers acolo să studiez, pentru că nu aveam habar ce va ieși din mine după absolvire. În sat, mulți spuneau că învățăm „de bețivi”.
Câțiva ani mai târziu, când unchiul meu a venit în vizită la Bravicea, a văzut fabrica, pivnițele, a gustat vinul, a admirat florile, ordinea din jur, și-a scos șapca și mi-a spus: „Acum aș dori să-i întâlnesc pe cei care spuneau că înveți „de bețiv”.
Am plecat la școală cu o valiză din placaj, cu care umblase încă bunicul. Deși îmi era rușine, nu aveam altceva. Apropo, mi-a servit toți cei patru ani de studii. Tot cu ea am plecat la lucru în 1956. Unchiul meu, fratele mamei, ne-a dus, pe mine și pe băieți, la gară, unde nu fusesem niciodată până atunci. Lucra căruțaș în kolhoz și ne-a dus cu calul. Când a sosit trenul, am rămas surprins. Îl vedeam pentru prima dată. În fața trenului pufăia o locomotivă neagră, învăluită de fum. Înainte de plecare, locomotiva a scos un sunet atât de groaznic, încât verișoara mea de șase ani a început a plânge. Am plâns și eu, îmi părea că s-a făcut totul pentru a scăpa de mine, că nu îmi voi mai vedea rudele, nu mă voi mai întoarce în satul natal.
La stația Arcis până la care am mers aproape o oră, am trecut în alt tren și am ajuns la Basarabeasca. La miezul nopții am luat trenul Reni-Chișinău. Dimineața, în jurul orei 10.00, am sosit la Chișinău. În tot acest timp nu am dormit o clipă. Am mers pe jos până la școala de vinificație, întrucât nu circula niciun mijloc de transport în direcția respectivă. Mi-am lăsat lucrurile la băieți în cămin și, după ce m-am odihnit puțin, m-au dus la comisia de admitere, dar m-au avertizat că, dacă plâng, voi merge singur. Dar le-a fost milă de mine și am fost înmatriculat în aceeași zi.
Totul era nou și de neînțeles. A trebuit să învăț să trăiesc în echipă, să mănânc la cantină, să dorm într-o cameră în care locuiau 25 de oameni. Directorul nostru, Uliana Lukinicina Ponomarcenko, o persoană inteligentă de o cultură și bunătate rară, înțelegea bine acest lucru. Ea a fost cea care ne-a povestit, la 1 septembrie, despre regulile scrise și nescrise ale vieții în școală, a dezvăluit câteva secrete, de exemplu, cum să arăți îngrijit și elegant cu uniformă, unde poți să te retragi dacă nu dorești să înveți în strigătele, râsetele și cântecele a 25 de copii, cum să cheltuiești cât mai rațional cele 8-15 ruble din bursă, ea ne-a povestit despre particularitățile profesiei pe care am ales-o și căreia unii au reușit să-i dedice întreaga viață.
În anul doi am studiat cu mai mult succes, în afară de asta, m-am maturizat, am devenit mai puternic, m-am adaptat, aveam mulți băieți cunoscuți. Nici nu îmi puteam imagina atunci că, după mulți ani, va trebui să trăiesc și să lucrez în raionul Ungheni și în orașul Ungheni, de unde provin Anatoli Tverdov și Boris Tcaciuc, că voi ajunge să-i cunosc pe părinții lor și chiar să îi vizitez. Mai mult, nu știam că voi deveni directorul fabricii de vin de la Pârlița, apoi al SA „Ungheni-Vin”, unde conducători ai fabricilor de vin din Petrești, Cornești și Pârlița vor fi B. Tcaciuc și S. Uscatu. Că eu și I. Țăranu vom fi numiți simultan șefi de întreprinderi.
