Astăzi vorbim cu ungheneanca Olga Pricop, pe care am vrut să o cunosc ca pe mama unui băiat talentat, dar am descoperit că e o interlocutoare interesantă, cu o notă de mister, calm chiar și în vocea ei.
— Spuneți-ne ce vă leagă de medicină?
— După absolvirea Facultății de Jurnalism de la Universitatea de Stat din Moldova, lucrez de 20 de ani în calitate de șefă a bibliotecii Spitalului Raional Ungheni. Nu, nu vreau să lucrez la ziar, pentru că îmi place foarte mult munca mea, îmi place echipa mea, tot ce ține de ele.
— Ce are biblioteca?
— Fondul de carte însumează peste 60 de mii de exemplare, este atât literatura medicală, cât și artistică. Avem absolut totul pe gustul oricărui cititor. Mă descurc singură. Bineînțeles, vin mulți medici, foarte mulți.
— Bibliotecarele se plâng de obicei că fondul nu este completat, nu este actualizat, salariile sunt mici.
— Ni se oferă multă literatură, fac donații și medicii. Totul se face astfel încât biblioteca noastră să trăiască. Despre închidere periodic circulă zvonuri, dar specificul bibliotecii noastre este de așa natură, încât ea este necesară, este solicitată. În ce privește literatura de specialitate, avem oportunitatea de a accesa site-ul web al Universității de Stat de Medicină „Nicolae Testimițanu”, de a găsi cea mai interesantă teză de doctorat și de a o descărca. Avem două computere și posibilitatea de a tipări tot ceea de ce avem nevoie, avem imprimantă și tot ce trebuie ca cititorul să plece cu ceea de ce are nevoie, inclusiv studenții și elevii de liceu. Referitor la salariu, pot spune că nu merg la muncă pentru el, ci din plăcere, fiindcă o iubesc foarte mult.
— Sunteți atât de firavă, slăbuță, caracterul tot așa este?
— Încerc să nu creez probleme nimănui. Pot ridica vocea când vine vorba de nedreptate, mai ales în raport cu copiii.
— Povestiți-ne despre copiii dvs.
— Avem doi fii. Cel mai mare studiază la Iași, la Universitatea „Vasile Alecsandri”, mezinul învață la liceul „Aleksandr Pușkin”. Cel mai mare, Victor, studiază chimia moleculară. Probabil că visul meu a fost transmis copilului – să ajut oamenii. A ales specializarea în elaborarea antibioticelor, este foarte important pentru el cu ce vor fi tratați oamenii.
— Iar tânărul jucător de șah? Cred că este copilul mult așteptat.
— Foarte așteptat. Și copilul nostru mult așteptat este foarte intenționat. Dacă fiul mai mare este calm, cel mai mic se calmează doar la tabla de șah. Cum a ajuns să se ocupe de șah? Fratele mai mare l-a învățat, iar pe acesta – mama. Am început să joc în anii copilăriei mele de aur, când nu exista internet. Tatăl nostru a jucat și el, dar nu era la fel de entuziast ca și copiii care joacă uneori împreună. Apropo, la Iași șahul este apreciat și se organizează cupe de familie, la care participă copii, părinți și bunici.
— Părinții dvs. sunt pasionați de șah?
— Tata a jucat, socrul a jucat șah și a fost maestru al sportului la joc de dame. Mama mea este din Flutura, numele ei de fată e Scarlat, iar tatăl meu e Ivanov, părinții lui au venit aici din Siberia, unde au fost deportați. Însă tata nu mai este cu noi de 25 de ani.
— Ce alte predilecții mai are tânărul campion?
— Sașa studiază la liceul „Pușkin”, în clasele cu predare în limba română. Îi plac în general limbile, vorbește italiana pe care o adoră pentru melodicitate, engleza. Cel mai mare citea literatură în engleză și cel mic cu el. Și tatăl lor știe mai multe limbi.
— De unde vine asta la copii?
— Cred că din familie. Copiilor trebuie să li se ofere cât mai mult. Aceste tablete, iPhone-uri, cred, le dau puțin copiilor, iar dragostea, sprijinul înseamnă mult.
— Cer scuze, nu ați „omorât” ceva în sine cu biblioteca?
— Nu, nu, chiar îmi place această muncă. Credeți-mă, avem o muncă foarte, foarte interesantă. Și încercăm să le oferim copiilor noștri ceea spre ce tind ei. Mai întâi eu cu Victor am mers la șah, iar lângă club e ușa Școlii de Artă și fiul meu a vrut să studieze desenul. A renunțat la șah și a absolvit Școala de Arta. Apoi a spus: „Mamă, voi merge la Școala de Muzică”. Și s-a dus, a studiat chitara bas. Tot așa și cel mic. Totul începe din familie, de la dragostea pentru copii, de la susținerea în tot ceea ce îi interesează. Părinții noștri ne-au iubit mult pe noi, cei doi copii ai lor, eu am un frate mai mic.
— Tot încerc să înțeleg de unde se iau copiii atât de capabili? Ce v-a plăcut în copilărie?
— Am studiat baletul, apoi, când eram mai mare, patru ani m-am ocupat de dansuri populare. Îmi plăcea să desenez, frecventam Casa Pionierilor și totul era interesant. Acum copiii au mai multe oportunități decât noi.
— De obicei, întreb ce altceva vă mai doriți?
— Voi spune că vreau mai multă stabilitate în țară. În rest, eu sunt fericită ca mamă, ca soție și ca fiică. Sunt fericită că am avut o copilărie de aur, că părinții, bunicii mi-au oferit tot ce au putut și, cel mai important – am familie, copii și dragoste.
