Azi facem cunoștință cu ungheneanca Olga Dziuba, ale cărei versuri în ultimul timp apar în paginile ziarului „Unghiul”. Judecând după ele, autoarea a avut în viață multe dezamăgiri, sufletul ei e dezgolit și inima e o rană deschisă. Dar în timpul întâlnirii a făcut impresia unei femei puternice, sincere, zâmbitoare și amabile.
— Vi se spune și Aliona?
— Așa m-a numit fratele când m-am născut. Iar când m-au dus la botez la biserica din Cetireni, părintele a spus că nu se botează cu acest nume, să fie schimbat. Așa am devenit Olga. Dar toți cunoscuții aici, în orașul natal, știu că eu sunt Aliona. Ce-i drept, am trăit 16 ani în Rusia și acolo am fost Olga.
— Versurile dvs.?
— Ele sunt sufletul meu. Am început să le scriu atunci când am avut un punct de cotitură în viață. Nu pot spune cum apar versurile, ele vin și gata. Ce-i drept, acum, când citesc primele mele poezii, nu-mi prea plac. Cred că m-am maturizat prin ele. Viața mea, se pare, e compusă doar din dificultăți. Dar, dacă nu ar fi ele, eu n-aș fi așternut pe foaie ceea ce am pe suflet. Probabil, sunt lacrimile sufletului meu.
— Produceți impresia unei femei optimiste, puternice și sociabile…
— Așa și sunt, dar, ca oricare femeie, uneori pot fi slabă și lipsită de apărare. Poate de aceea că în viața mea nu a fost totul așa cum mi-am dorit.
— Unde v-ați născut? De unde sunt părinții dvs.?
— Eu sunt din Ungheni, tata – din Buzduganii de Sus, mama e din Ucraina, de unde anume nu știe. Ea nu-și cunoștea părinții, a crescut la casa de copii. Ținea minte războiul, cum îi duceau undeva cu trenul, a început bombardamentul, trenul s-a oprit și ea s-a rătăcit, apoi a fost altă casă de copii, o familie… I-a fost greu. A avut o soartă grea, cred că n-a știut ce-i fericirea femeii. S-a dăruit muncii care însemna totul pentru ea. Mama a lucrat șefă de echipă la fabrica de cărămidă, fotografia ei întotdeauna era la panoul de onoare, a fost aleasă deputat în consiliul orășenesc. Cu regret, de aproape doi ani nu mai este.
— Nu cred că ați visat să stați la tejghea, ca acum.
— Am visat să devin însoțitoare de vagon. Îmi place foarte mult să călătoresc și credeam că această profesie înseamnă o călătorie mare și interesantă. Dar nu am reușit. Când trăiam în Rusia, lucram bucătăreasă. Am plecat acolo urmându-mi iubirea, pe care am pierdut-o – el a murit și odată cu plecarea lui sufletul meu a rămas pustiu. Am mai trăit acolo câțiva ani și m-am întors acasă, pentru că mama rămăsese singură. Tata a murit la 48 de ani.
— De câți ani lucrați vânzătoare?
— De nouă ani. Am venit la lucru întâmplător, dar acum îmi place. Îmi face plăcere comunicarea. Aici ești și filozof, și psiholog, oamenii deseori parcă ar veni la spovedanie. Iar eu vreau să le ajut tuturor, cel puțin cu un sfat. Nu pot fi indiferentă când cineva are o durere.
— Se spune că generația care a plecat nu a știut ce-i dragostea. Atunci se însurau și se măritau cum îi îndrumau părinții. Ei nu ne-ar fi învățat pe noi a iubi, iar noi – pe voi, generația voastră.
— E posibil, de aceea mulți oameni nu știu ce înseamnă dragostea. Mi se pare că nici eu nu știu. Crezi că iubești, dar poate fi o obișnuință, afecțiune. Cred că a iubi înseamnă a jertfi ceva de dragul celuilalt, a ceda ceva. Noi nu reușim să facem așa. Se zice că trebuie să te măriți cu cel care te iubește. Drept recunoștință îl vei îndrăgi și tu. Dar de obicei se întâmplă că iubești tu, iar cel de alături se obișnuiește și crede că așa trebuie să fie.
— Cum credeți, oameni fericiți sunt mai mulți?
— Oameni fericiți, cred eu, sunt mai puțini, mai mulți sunt cei nefericiți, dar deoarece noi suntem legați reciproc, îi facem așa și pe alții. Și dacă un om sau doi din o sută sunt fericiți, restul 99 sau 98 din jurul lor îi invidiază sau se înfurie. Dar totul depinde de om. Se întâmplă ca cei nefericiți să încălzească oamenii din jurul lor. Totodată cred că oamenii acum nu se prea iubesc unii pe alții. Poate de aceea că viața e grea, nu ajung bani. În magazine sunt multe mărfuri, dar nu sunt accesibile. Însă trebuie să mulțumești lui Dumnezeu pentru ceea ce ai. Nu ai un suflet pereche, dar tu exiști. Ești sănătoasă, ai de lucru, ești liberă să alegi, poți avea grijă de tine. Nu trebuie să te concentrezi asupra problemelor. Viața e minunată și trebuie să fii recunoscătoare pentru fiecare clipă, doar timpul zboară atât de repede.
— Cu ce v-ați ocupa dacă ați avea timp liber?
— De grădină, îmi place să lucrez, dar nu reușesc. Aș pleca undeva să văd ceva nou. Îmi place să aflu lucruri noi.
— Regretați că nu ați făcut ceva așa cum trebuie?
— În viața mea au fost multe așchii care m-au rănit dur, dar nu m-am dezamăgit de viață, nu regret nimic, la fel iubesc oamenii. Iar durerea a ajutat la apariția versurilor mele.
