Surorile gemene Olga și Silvia Calea-Valea. Aceste femei uimitoare scriu poezii, brodează, participă la diferite activități, sunt sufletiste, prietenoase, sincere, amabile. Olga trăiește în Blindești, iar Silvia – în Sculeni, cu toate acestea, ele nu sunt ca gemenii obișnuiți, putem spune că-s niște siameze la care au concrescut sufletele, fiind întotdeauna împreună. Adevărat, de data aceasta la redacție a venit doar Olga. Nu ne mai văzusem de mult timp și era imposibil să nu profităm de ocazia de a discuta.
— Povestiți, cu ce vă ocupați?
— Cu ceea ce făceam și până acum. Brodăm, scriem poezii. Avem multe, în special despre râul Prut, care ne-a despărțit și continuă să ne despartă. Prutul este vinovat că ne-a lipsit de tatăl nostru. Apropo, televiziunea română s-a interesat de noi, a făcut un film. Noi stam pe partea cealaltă a podului și povesteam istoria noastră. Părinții locuiau în Iași și casa lor a ars. Mama, atunci era însărcinată cu noi, a venit la Sculeni, la tatăl său, Andrei Radu. Aici ne-am născut, am crescut.
— Ați trăit tot timpul cu durerea despărțirii de tatăl vostru, cu care vă puteți vedea rar?
— Da, nu ni s-a permis întotdeauna să mergem în România, bine că cel puțin la înmormântarea lui am putut pleca. Avem multe poezii despre viața noastră fără tată, despre cum am mers la el cu trenul, cum ni s-au verificat pașapoartele, cum am plâns de neputință că nu putem schimba nimic. În ele povestim despre viața noastră.
— Sunteți împreună cu sora?
— Întotdeauna suntem împreună, deși ea trăiește în alt sat și eu aici, în Blindești, unde am venit pe vremuri când m-am căsătorit. Locuiesc singură de 12 ani. Petru al meu a plecat. A fost un om foarte bun, era respectat, inteligent, se ocupa cu munca obștească, ajuta dacă cineva avea nevoie de un certificat sau de altceva. Aproape toată viața mea este legată de acest sat. Timp de 35 de ani am lucrat în bibliotecă.
— Ce ați mai câștigat afară de părul cărunt?
— O pensie de 600 de lei, acum, ce-i drept, a ajuns la 1000. Atât, nu am nimic mai mult, trăiește cum știi… Odată am brodat câteva bluze. Părintele de la biserica noastră, foarte frumos, tânăr, a plecat în Italia, unde slujește și la el vin toți moldovenii și românii care lucrează acolo. El a decis să îmbrace corul – 6 femei și tot atâția bărbați – în costume naționale. A venit la mine seara târziu și-mi spune că are repede nevoie de ii și cămăși. I-am spus că ar fi necesar vreun an, însă cu ajutorul lui Dumnezeu le-am făcut.
— Biserica din Blindești are o istorie bogată.
— Așa este, prima biserică era din lemn, a fost arsă de turci. Părintele Alexandru Jomir din Petrești, Dumnezeu să-l ierte, a fost un om minunat, a reușit să păstreze o icoană străveche. El oficia la noi slujbe, atunci când biserica încă nu era gata. Odată m-a întrebat de ce nu am fost la serviciul divin, eu i-am spus că am plecat la o expoziție cu lucrările mele. El a zis că și de acest lucru e nevoie, doar talentul tot de Dumnezeu ne este dat. Acum la noi în sat slujește fiul său, e un om bun.
— Cu ce trăiește acum satul?
— Satul trăiește, dar e păcat că nu mai sunt meșterii de odinioară. Vecinul meu făcea obiecte din lemn, acum fiul lui confecționează butoaie. Dar nu mai sunt cei care știau a face ferestre, uși, deși acum pare a fi ceva de prisos. Toți își pun ferestre din plastic. Mi-am făcut și eu din acestea, am fost nevoită să iau credit de la bancă 5000 de lei. Mie îmi dau, căci le întorc la timp. Întrebați despre sat, dar eu vreau să spun despre oameni, nu despre consătenii mei, despre oamenii de rând în general. Sunt mulți înrăiți, nemulțumiți, ba de medic, ba de profesor, ba de preot. În multe sate nu a rămas nimeni, a devenit mai bine? Noi mai avem și punct medical. Oamenii trebuie să fie mai buni, să se mai uite și la ei.
— Pentru dvs. anul acesta e unul jubiliar?
— Da, jubileul a fost pe 9 februarie. A venit primarul Vasile Casian, mi-a dăruit un buchet mare de flori, mi-a înmânat un plic în care era o pensie de a mea – știți ce înseamnă pentru noi acest lucru. Nici nu am reușit să pun ceva pe masă, doar l-am întrebat dacă a fost la Silvia și el a spus că a vizitat-o. Dar era foarte grăbit. E tânăr, energic, noi îl susținem, mergem la activități, am fost cu el în România cu vreo câțiva ani în urmă cu lucrările noastre.
Am vorbit mult timp cu Olga despre parohii bisericilor din Sculeni și Medeleni, oameni excepționali, despre copiii ei și ai Silviei, despre nepoți, care și unde trăiește, iar la despărțire am făcut fotografia pe care o vedeți.
