Știu despre el doar că este pasionat de folclor, de timpurile de altădată, a creat un muzeu în sat, produce impresia unei persoane de încredere și puternice. Dar cum e în realitate Oleg Onufriev, locuitor al satului Stolniceni, poate ne va spune interviul.
— Cum credeți, de ce omului îi este dată viața?
— Ca să trăiască, să creeze o familie, să aibă copii, să aștepte nepoții, iar ca să nu regrete, trebuie să trăiască cu demnitate. M-am căsătorit la vârsta de 15 ani cu colega mea de clasă, la 16 ani aveam deja casă pe care am ridicat-o cu mâinile mele. Tinerilor care construiau case – eu pe atunci studiam tâmplăria și făceam practica în kolhozul nostru – li se acordau împrumuturi. M-am temut să iau întreaga sumă, ci numai o parte din ea. Atunci cotileții pentru toată casa m-au costat 3000 de ruble, 900 – un vagon de piatră, 650 – 10 metri cubi de lemn.
— Cum v-au pasionat vremurile vechi?
— Cuiva îi place să vâneze, altuia să pescuiască, iar mie îmi place tot ce e vechi. Mă bucur ca un copil dacă reușesc să găsesc ceva neobișnuit. Toți prietenii și rudele mele știu ce să-mi dăruiască la ziua mea de naștere. Cred că mi s-a transmis de la bunici, amândoi iubeau tot ce era legat de ritualuri, cântece și obiecte vechi.
— De unde vine neamul Onufriev?
— Bunicul meu e din Siberia, unde a fost deportată străbunica pentru un bou. Aveau doi boi și pe unul trebuiau să-l dea în kolhoz, însă s-a întors de la armată fratele bunicii și străbunica, noaptea, l-a dat pe unul croitorului pentru un costum fiului. Așa a ajuns cu familia sa departe de casă. Acolo bunica l-a cunoscut pe bunicul. Au avut doi fii și trei fiice, așa a fost și în familia părinților noștri, eu am trei surori și un frate.
— Părinții dvs.?
— Mama, când viața a devenit mai complicată, a plecat în Rusia, a rămas casa ei, toată gospodăria, ca și a surorii mele. Nu, pentru muzeu nu am folosit casa părintească, dar am cumpărat o casă veche și pământ unde am plantat 820 de butuci de vie. Acum în muzeul meu sunt 3600 de articole, dar cel mai mult îmi place ceea ce am făcut cu mâinile mele. Oamenii îmi donează cu bunăvoință lucruri vechi, dându-le a doua viață.
— Reușiți să faceți totul?
— Poți reuși, principalul e să iubești munca. În plus, am o soție foarte harnică. Ea, apropo, a făcut duplicate, ca să le numesc astfel, la toate articolele. În trecut doar după prosoapele de la nuntă puteai afla cine e nașa, conocarul, starostele, vorniceii. De unde știu aceste lucruri? De la oameni, mai ales că îmi amintesc foarte bine, în capul meu, ca pe un card de memorie, totul este înregistrat. (Și recită frumoasele rânduri din conocărie rostite când veneau să ia mireasa, când tinerii își cereau iertare de la părinți).
— Cum ați ajuns în Rusia?
— Am avut un mic magazin în sat, odată cu venirea fiecărei guvernări, legile se schimbau și am ajuns că trebuia să plătim impozite ca un supermarket. Apoi am decis să mă întorc la profesia de tâmplar, dar m-am specializat și acum fac acoperișuri. Iar la lucru, la răbdare am avut un exemplu demn – pe bunicul. Când bunica mea a născut-o pe mama, a rămas paralizată, iar bunicul 34 de ani a îngrijit-o. El este ca o icoană pentru mine. Dacă are să se întâmple ceva, îl visez cu vreo două zile înainte, stăm de vorbă. Am sânge dublu. Trăiesc și iubesc aici, în Moldova, sunt patriot și mă mândresc că țara noastră e atât de bogată, pământul e mănos, aici trăiesc alături găgăuzi, ucraineni, bulgari, ruși, români, moldoveni, îmi plac oamenii și tradițiile lor. Am ajuns la concluzia că nu există națiuni, ci oameni și neoameni, buni și răi. Iar Rusia? Mâinile mele au prins bine acolo, am nimerit într-o echipă foarte bună. Acolo mi s-a dat un teren și tot ce câștigam investeam în casa pe care am vândut-o. Nu aveam de gând să trăiesc acolo, lucrez jumătate de ani, jumătate muncesc aici. Acolo e mai ușor să câștigi. Însă îi este greu soției mele Liliana, ea are aici doi frați cu dizabilități care au nevoie de susținerea ei.
— Copiii dvs.?
— Fiul e în Rusia, fiica e aici, la Bălți, ei nu vor să plece nicăieri din Moldova.
— Îmi pare rău de talentul și de munca dvs., mă refer la muzeu.
— Sunt recunoscător că oamenii apreciază înalt străduințele mele, ca și secția cultură și turism a raionului. Despre muzeul meu se știe. Mi s-a propus să-l amenajeze. Dar e ceva de familie și eu nu doresc ca atunci când plec la muncă cineva străin să se ocupe de el. Eu am lucruri foarte valoroase și scumpe mie, icoane, costume naționale și multe altele.
— Ce sfat le-ați da oamenilor?
— Să nu piardă speranța. Uitați-vă la alte țări cum s-au ridicat, eu cred că datorită optimismului poporului, datorită credinței. Sper că se va naște un adevărat conducător al țării, poate deja s-a născut… Avem un pământ bun și dacă vei munci, poți trăi.
