Despre evenimentele tragice, care au urmat în Basarabia (parțial azi în Republica Moldova) după ocupația sovietică din iunie 1940 și martie 1944, s-a scris mult, dar, cu părere de rău, nu toți cunosc adevărul. Unul dintre nefericitele evenimente a fost Calvarul deportărilor. Operațiunea din 1949 (5-6 iulie) a fost denumită IUG (SUD). Pe drept, cuvânt, evenimentul a fost catalogat ulterior, „cea mai mare deportare a populației basarabene”.
A scrie despre Odiseea celor deportați în sălbatica Siberie și nu numai, este, totodată, apropierea cu inima și sufletul de mărturisirile lor, pline de durere și răvășire. Una dintre victimele acestei drame umane a fost și familia lui Damian Cojocaru (n. 1905) și a Elenei (n.1910) din Berești, despre care vreau să aștern pe hârtie câteva aspecte de neuitat.
În vara anului 1949 (5 spre 6 iulie) au fost urcați în mașină, împreună cu cei 2 fii: Nicolae (n.1934) și Procopie (n. 1936), și duși la stația de cale ferată Bahmut. Acolo, mânați cu forța și împinși în vagoanele pentru transportarea vitelor, au pornit sub amenințarea armelor, pe drumul celor mai mari suferințe umane.
În ancheta din 6 mai 1949, completată de împuternicitul Ministerului Securității de Stat Osipenco, capul familiei Cojocaru – Damian este catalogat culac, membru al partidului cuzist și colaborator cu administrațiile române (1941-1944). Proprietatea familiei alcătuia la data anchetei: 1 casă, o vacă, 12 oi, o capră, un cal, 5,30 ha de pământ. A intrat în colhoz la 27 februarie 1948, însă la 3 iunie 1948 – exclus pentru propagandă „dezorganizare a muncii colective”. Acuzațiile care i s-au adus capului familiei (scrie în caracteristica făcută de președintele kolhozului Peruian) au fost în baza denunțurilor incriminate fără verificare a unui oarecare Rotari și Struc.
Firul dramei acestei familii l-a depănat fiul Procopie Cojocaru, care la momentul deportării, atinsese vârsta de 13 ani, având 4 clase terminate în școala românească. „Am mers mai mult de 3 săptămâni în vagoane, stând în picioare pe o așa căldură și căutând orificiile cu aer”, continuă domnul Procopie. Ajungând în regiunea Tiumeni, au fost repartizați în raionul Golașmanovschi, la sovietul sătesc Hlișlenschi, la ferma Stepanovskol. Localnici puțini, erau foarte mulți deportați. Procopie, alături de părinți, la acea vârstă încă fragedă, lucra din greu la fermă, fără zile de odihnă. În fiecare dimineață trebuiau să se prezinte la comendatură, pentru a semna prezența. Au locuit într-o baracă pentru 2 familii: Cojocaru, 4 persoane și o familie de evrei cu 3 membri. „Ne ajutam reciproc, căci supuși eram de același regim odios”, vorbește dânsul. Pe parcursul anilor capul familiei, dl. Damian, a expediat o plângere la Procuratura Generală a RSS Moldovenești, pentru a reexamina dosarul respectiv cu data de 23.11.1955. Argumentele expuse erau: nu a fost membru de partid, nu a colaborat cu autoritățile, nu a fost înscris în lista culacilor.
La data de 12 decembrie 1955 plângerea a fost trimisă din nou pentru reexaminare. Ulterior s-a constat, că martorii Rotari și Struc au dovezi neconvingătoare, iar caracteristica dată de sovietul sătesc Berești, Ungheni a fost pozitivă, respingând acuzațiile nerealiste (nefondate), 09.01.1956.
în concluzia de la 17 martie 1956 a secției I a Ministerului de Interne a RSS Moldovenești se constată anularea deciziei Comitetului Securității de Stat de la 11 februarie 1950 „Cu privire la deportarea și confiscarea averii familiei Damian și Elena, Nicolae și Procopie Cojocaru. Deasemenea, a urmat protestul de la 11 mai 1956 a Colegiului judiciar pentru dosare penale a Judecătoriei supreme a RSSM în baza Decretului Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS din 19 august 1955, prin care se cerea anularea hotărârii din 11 februarie 1950 „Cu privire la deportarea și confiscarea averii familiei Cojocaru”, sub semnătura procurorului de caz a RSS – A. Kazanip. În pofida acestor decizii, Procuratura Generală a RSS Moldovenești a înfăptuit în mod secret încă o cercetare la fața locului a dosarului Nr. 5494 a lui Damian Cojocaru, dar fără a găsi ceva suspect.
Avizul de la Direcția Regională Tiumeni a Ministerului de Interne a Federației Ruse (14 iulie 1956) despre dreptul de întoarcere la Berești l-a primit fiecare membru al familiei în parte sub semnătura locotenent-colonelului instituției A. Zahovțev.
„Sărutam pământul care ne-a primit. Îmbrățișam rudele care ne-așteptau, cărărușa ce n-o călcasem atâția ani. Soarele de sus parcă era mai cald, mai mare și mai scump, dar… am găsit casa copilăriei într-un hal fără de hal, transformată în depozit pentru păstrarea sării comerciale”, mărturisește cu durere în suflet domnul Procopie. De la un colțișor de rai , ce-a fost cândva, am ajuns să vedem un dezastru. Acum nu mai aveam nimic! Ne-a găzduit fratele mai mic al tatălui”, mai adaugă el.
Între timp am primit înștiințare de la Ministerul de Interne al RSSM sub semnătura colonelului Soroca, cu privire la întoarcerea proprietății confiscate, cu data de 29 august 1956. Scrisoarea cu conținutul respectiv a fost trimisă și Comitetului Executiv Raional Ungheni pentru îndeplinire.
Familia a constat, că pereții casei s-au umezit și era imposibil de locuit în ea. De aceea, au fost nevoiți, ca în 1960 să pregătească lampaci din argilă pentru construcția unei noi case. „Am făcut clacă, am călcat lutul cu picioarele, cu caii. Bucuroși, uniți am muncit în acea zi. După muncă gospodina casei ne-a ospătat cu un cuptor de plăcinte, cu câteva oale de sarmale… Am închinat și câte un pahar de vin de-al nostru”, spune cu mândrie dânsul.
Ulterior, domnul Procopie s-a angajat la muncă ca șofer de autobuz, apoi ajutor de mecanic, în sfârșit, ca mecanic de locomotivă la calea ferată. Îmi imaginez, la ce se gândea omul în fiecare zi, oră, când auzea sirena locomotivei.
Dar cel mai fericit moment din viața dlui Procopie (anul 1959) a fost căsătoria cu dna Ana Crudu, fiică de gospodari, frumoasă, înaltă, deșteaptă, cu cosițe frumos împletite, care i-a oferit mâna și inima. Prin muncă cinstită și ordine în toate și-au creat o gospodărie, o familie deosebită. Au crescut și educat 3 fiice de o inteligență rară, de o cumsecădenie desăvârșită: pe Tatiana, Ludmila și Marina. Cu părere de rău, după 1991 au fost nevoite să plece din R. Moldova pe alte meridiane ale planetei.
„Mama Elena a murit în 1980, iar tatăl Damian (condamnat fără justiție) în 1985”, mai adaugă cu tristețe dl Procopie.
Procopie Cojocaru de mic copil a cunoscut ce este nedreptatea adusă de „eliberatori” în 1940, a muncit din greu, a luptat pentru drepturile sale, dând dovadă de corectitudine și omenie. A mers dârz în viață, nu a cedat principiilor proprii, a rezistat Odiseii sale…
În toamna anului 2020 i-am făcut o vizită familiei Cojocaru. Ne-a arătat grădina, casa cu 2 etaje, construită cu suportul fiicelor, dar cea mai dureroasă memorie a sa, arhivele din anii deportărilor, mi le-a dat spre cercetare. Am stat mult de vorbă, la un pahar de vin spumos, dar… n-am fi crezut niciodată, că pe la mijlocul lui mai 2021 dl. Procopie ne va părăsi. Regret, că n-a reușit să citească cele relatate de mine. A trăit 86 de ani, și împreună cu dna Ana aproape 62 de ani. Soția, fiicele, nepoții și strănepoții îi vor păstra memoria veșnic vie.
Sursa: Dosarul de deportare Nr. 5494; 06.05.1949
Nota redacției: Despre istoria familiei Cojocaru ziarul „Unghiul” a mai scris în 2019, când cuplul a sărbătorit 60 de ani de căsnicie – Ana Cojocaru: „Cu iubire și răbdare am învins toate obstacolele și greutățile care au fost în calea noastră”, autor Natalia Morari.
