Multor locuitori ai orașului Cornești, probabil, nu este nevoie să le-o prezentăm pe Georgeta Bocșa. Ea a predat ani îndelungați istoria la școala din localitate și iată că deja de multă vreme se află la odihna meritată. Ce-i drept, joia trecută nu am vorbit despre cât de „bine” o duc persoanele singure, ajunse la vârsta bătrâneții, cu bolile lor, cu pensiile mizere, ci despre tragedia în care s-a transformat pentru această femeie, ca și pentru mulți alții, data de 6 iulie 1949. Generația ei a avut de îndurat multe – războiul care multora le-a distrus viața, i-a lăsat orfani, foametea, la scurt timp după care au început să sune roțile pe șine, ducând departe de meleagul drag și însorit, în Siberia de gheață, mii și mii de oameni deveniți peste noapte „dușmani ai poporului”.
Ce vină aveau „dușmanii poporului”
Părinții Gheorgetei, Maria și Ivan Caramihov, trăia într-un mic sat bulgar, Bisericuța, din raionul Taraclia. Erau oameni care nu se interesau de politică, ci își lucrau pământul, semănau grâu, porumb, așteptau roada, țineau păsări, o pereche de boi sau cai. Părinții ei erau din familii numeroase, după căsătorie au început să construiască o casă din chirpici, care a fost gata abia după șase ani. Mama Georgetei învăța copiii din clasele primare, dar după măritiș a devenit casnică. În 1940 au venit sovietele, iar după un an, pe 13 iunie, când s-au trezit, multe case vecine erau pustii. I-au dus, i-au luat în liniște, încât nimeni nu a auzit nimic. În sat, povestește interlocutoarea, erau două familii foarte sărace, nu le prea plăcea munca, trăiau mai mult din ceea ce le dau vecinii. În timpul sovietelor au devenit mari activiști, chipurile, anume ei i-ar fi denunțat pe consătenii care munceau în sudoarea frunții.
În 1945 a fost luat tatăl Getei și judecat ca dușman al poporului și chiabur, fiind condamnat la 10 ani de închisoare. Își ispășea detenția în lagărul din regiunea Vologda, Rusia. Numai el știe cum a supraviețuit. Au avut de suferit mulți moldoveni și bulgari. Geta cu mama s-au mutat în Taraclia, unde mamei i s-a permis să lucreze învățătoare la școală. Au închiriat o odăiță în casa lui moș Ilie, un bătrân de 70 de ani. Așa au trăit până a venit ziua neagră din anul 1949, când și-au amintit de soția și fiica de 16 ani ale „dușmanului poporului”.
Atunci la Taraclia au sosit o mulțime de camioane pline cu soldați, chipurile, ar fi efectuat în pădurice niște exerciții, așa li s-a explicat oamenilor. Geta în acea zi cu mama erau în ospeție la un unchi, nu departe în sat, au văzut mașinile și mama cuprinsă de neliniște a decis să plece acasă, deși unchiul le oprea. Mergeau pe la stație, unde stăteau trenuri, din mașini încărcau oameni în vagoane. Pe drum o cunoscută i-a propus mamei să aștepte la ea până va trece învălmășeala, dar femeia cu încăpățânare a mers la întâmpinarea sorții sale amare. Au ajuns acasă și au găsit ușile larg deschise, moș Ilie, împreună cu cele două fiice bolnave, fusese deja ridicat. După o jumătate de oră de casă s-a apropiat un camion, au venit niște oameni și au citit că Maria și Georgeta Carmihov urmează să fie deportate. Li s-a propus să ia ce doresc. Mama și fiica au luat un cufăr, au aruncat în el niște lucruri, o pernă și o plapumă. Geta a vrut să-și ia chitara la care învățase să cânte, dar nu a îndrăznit și un soldat tânăr i-a adus-o în mașină.
Regiunea Altai își întâmpina cetățenii noi
„Iată așa am plecat în Siberia cu chitara în mână. Ne-au adus în Taraclia, ne-au urcat într-un vagon de marfă, ne-au închis și ne-au dus ca pe niște vite, cel puțin niște paie nu au așternut. Vagonul avea două ferestruici mici și pe ele ne uitam cum am trecut de Ural, Omsk, Novosibirsk, Tomsk. Pe 19 iulie am ajuns în Aleysk, regiunea Altai, unde ne așteptau niște camioane. Mama a reușit să cumpere niște turte dulci, doar nu mâncasem aproape nimic cât a ținut drumul. La gările mari ni se dădea câte o strachină cu niște fiertură și o bucățică de pâine. Am fost duși la aproape 200 de kilometri, în jur era atât de frumos, multe flori de care cresc la noi în grădini. Un ținut bogat, dar aspru. Ne-au coborât din mașini în sovhozul „Oziorskii”, ne-au cazat în bărăci, iar mie mi s-a făcut rău, mâncasem prea multe turte cu mentă, și m-am culcat. Când m-am trezit, mama mi-a dat un buchet de flori și mi-a spus că mi l-au transmis doi studenți care au venit în vacanță într-o mașină cu noi”, vocea interlocutoarei tremură de lacrimi.
„Oamenii se comportau foarte bine cu noi, nimeni nu ne numea cu cuvinte rele. Ei, dacă stai să te gândești, erau victime ca și noi, fusese deportați în anii 30. Toți aveau băi, au făcut focul în ele și i-au chemat pe noii veniți, cu toate că fuseseră avertizați să nu contacteze cu noi, eram descriși în cel mai urât mod, dar când au văzut cum suntem, cu timpul au început să ne respecte, s-au convins că suntem harnici, nu suntem nici chiaburi, nici moșieri. În bărăci, în fiecare odaie au fost cazate câte 3 familii, în fiecare ungher. Ca să ne creăm niște condiții ni s-au dat trei zile. Pe urmă eu cu mama am fost trimise să strângem bălegar. Mai târziu ni s-a dat un bou, un fel de căruță și noi, o echipă de bulgari, în majoritate femei printre care eu eram cea mai tânără, coseam fân, făceam siloz. La lucru ne duceam la 6 dimineața”, povestește Georgeta.
Administrația locală i-a spus mamei Getei că dacă va avea documente de confirmare, va putea lucra la școală. În 1950, iarna, le-a primit și viața ei de mai departe s-a schimbat. În toamna aceluiași an ea și-a trimis fiica în centrul raional Yarâș să învețe în clasa a VIII-a, unde fata a absolvit 10 clase. La 20 de ani. După aceasta i s-a permis să susțină examenele la secția fără frecvență a institutului pedagogic din Barnaul, unde atitudinea față de ea era cam suspicioasă, venea comandantul militar, urmărea ca toți deportații să fie pe loc. Apropo, pentru evadare se prevedea 25 de ani de detenție.
La un an după moartea lui Stalin, pe 6 noiembrie, ea se pregătea să plece la un concert la club când pe neașteptate a intrat tata – nebărbierit, slab, într-o scurtă vătuită. El nu le scrisese că a fost eliberat. Mama se mutase în raionul Yarâș, unde fiica ei lucra la școală. Trăiau într-o căsuță în curtea școlii. Pe tata directorul l-a primit la lucru ca șef de gospodărie. „Bietul tata, auzea rău, fusese bătut peste urechi, probabil. Îndurase multe. Avea 49 de ani, Atunci ne-am adunat cu toții împreună”, vocea interlocutoarei mele nevăzute tremură din nou. În 1956 la ei a venit comandantul și le-a spus că pot pleca unde doresc, sunt reabilitați, e reabilitat și tata.
Întoarcerea acasă
În Moldova s-au întors înainte de începutul anului de studii. N-au plecat la Taraclia, pur și simplu le-a fost frică să nu se repete totul. Părinții au hotărât să plece acolo unde fiica va fi repartizată la lucru. Iar ea a fost trimisă la Cornova care era în raionul Călărași. Părinții au închiriat o locuință în Călărași, tata a început să muncească la farbrica de conserve unde îl iubeau toți. Geta a lucrat acolo 3 ani, și-a întâlnit ursitul – pe Nicolae Bocșa, un băiat frumos din Năpădeni, care după absolvirea institutului făcuse trei ani armată în Germania și se întorsese acasă.
Le-a făcut cunoștință sora lui, învățătoare și ea, căreia Geta îi plăcea foarte mult și i-a dat fratelui adresa ei, însă fata nu a răspuns și atunci toți învățătorii au început s-o convingă că e un băiat bun, liniștit. În 1958 Geta și Nicolae s-au căsătorit și au fost trimiși la lucru în satul Nișcani din același raion. Geta preda istoria, soțul ei – matematica, apoi a devenit director. Totul era bine, copiii creșteau, când Nicolae, absolvent al școlii din Cornești, a propus să plece în orășel, cu toate că prietenii îl chemau în Chișinău. Li s-a oferi locuri de muncă în Cornești. În școala medie din localitate învățau circa 1300 de copii, în plus, mai era și școală serală. Aici li s-a repartizat și locuință – o căsuță finlandeză în care Geta de 9 ani trăiește singură. De Cornești soarta ei e legată deja de 52 de ani.
