La începutul secolului XX Basarabia se afla într-o situație mult mai dificilă (inclusiv pandemia de tifos), însă s-a reușit o mare performanță națională: a fost constituit primul Parlament – Sfatul Țării, Basarabia a fost proclamată Republică Autonomă, apoi independentă și în cele din urmă, a fost votată Unirea cu Țara (27 martie 1918).
Elita politică de atunci a încadrat reușit Basarabia în procesul general de demolare și construcție în plan politic și național a întregii Europe. Demolarea se are în vedere, descompunerea marilor imperii austro-ungar, rus și otoman, după care a urmat perioada de construcție a statelor naționale. Cu alte cuvinte, a fost redesenată radical harta politică a Europei. Basarabenilor le-a reușit unificarea națională și politică de la 1918, deoarece au pășit într-un pas cu națiunea română și cu toate popoarele Europei. În acel timp, autodeterminarea națională și constituirea statelor pe principii naționale a fost un proces general european, în care spațiul dintre Prut și Nistru, Marea Neagră s-a încadrat perfect.
După destrămarea URSS (1991), reașezările statale în spațiul european s-au produs pe un segment mult mai îngust, ele nu au fost atât de spectaculoase ca cele de după Primul Război Mondial (1914-1918). Disoluția URSS a fost o acțiune produsă la Estul periferic al Europei. Iar statele europene propuse din punct de vedere economic și fără probleme de ordin politic, nu au manifestat mare interes față de această modificare politică (e vorba de Franța. Marea Britanie, Germania, ș.a). Ele au lăsat mai mult spațiul postsovietic la cheremul vechilor stăpâni de la Est. Moldovenii majoritari în fosta RSS Moldovenească, care au cunoscut o involuție în cadrul statului sovietic, după destrămarea acestuia s-au pomenit cam „singuri în fața istoriei” și neavând o clasă politică națională, au rămas în afara țării (România reîntregită) și a Europei.
Fosilele regimului comunist totalitar și mentalitățile colective nu ne-au permis să ne afirmăm ca parte componentă a națiunii române. La momentul de criză a imperiului sovietic s-a reușit doar pe dimensiunea identitară(dreptul la limbă, alfabetul, istorie și simbolică națională), partea politică și cea economică a problemei au rămas în afara ei, până astăzi. La momentul proclamării independenței în republică nu exista: un organism statal viabil, o economie structurată, o intelectualitate la nivel național, ș.a.
Deseori când vorbim de eșecul nostru în construcția unitar-statală și identitară, aducem ca exemplu bun, cazul Țărilor Baltice.
La momentul anexării lor către URSS aveau deja conturat profilul identitar-statal partidele comuniste din țările Baltice au fost mai întâi naționale și apoi politice. Când mai marii de la Kremlin mergeau în țările Baltice, trebuiau să se asigure cu traducători. Anume conducătorii partidelor comuniste au devenit liderii mișcărilor naționale. În fosta RSS Moldovenească toate cele descrise mai sus, au fost străine acestui pământ, iar procesele inovatoare începute nu au fost duse până la final.
De aceea avem situația pe care o avem, nici o elită politică nu se creează pe loc gol: suportul colectiv al societății, ne lipsește. Suntem un caz unic în Europa. Desprinși de națiunea română în 1940 și încorporați cu forța armelor în URSS, am suferit deformări de mentalitate și identitate, ni s-a altoit un profil cultural și lingvistic fals cu chip de moldoveni sovietici. Azi, după aproximativ 30 de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice, nu suntem nici independenți și nici cu Țara. După încetarea activității Primului Parlament al Republicii Moldova (1990-1994), ne-am pomenit la putere cu așa-numiții „stataliștii moldovenismului” în persoana (Partidul Democrat- Agrar, PD, PCRM, Alianța „Moldova Noastră”, PSRM și recent Partidul Nostru). În detrimentul evoluției noastre naturale de unire cu Țara. De la 2009 încoace suntem orientați și de a doua categorie: „stataliștii europenismului”(PL, PLDM, PPDA, PAS și alte partiduțe în facere), a căror promisiuni de integrare europeană sunt departe de realizare. Șuvoiul Unionist urmează să-și facă loc, crezând în forță (de la 37,5%…) pentru a realiza a doua oară fapta celor de la 1917-1918. Prima condiție este determinarea unor lideri, care și de noi, cei majoritari, pentru procesul respectiv. De ce? Pentru că, o bună parte din societate este lipsită de conștiința națională și de identitate. Republica Moldova este singurul stat din lume, care nici într-un document oficial, nici măcar, în Constituție, nu își definește caracterul său național, stataliștii au avut grijă de aceasta. Astfel, mulți cetățeni întâmpină dificultăți în exprimarea propriei identități. În acest caz, statul prin instituțiile sale, prin programe speciale de educație identitară, trebuie să i-o cultive. Astăzi în mass-media se discută numai despre covid, corupție și anticipatele la infinit.
Actualmente, societatea noastră are nevoie de repere morale, de modele, ce ar motiva-o la acțiuni concrete. Avem un foarte bogat panteon basarabean cu personalități ce își au rădăcinile în acest pământ. E vorba de generația acelor tineri neînfricați: Ioan Pelivan și Ion Inculeț; de Vasile Stroescu și Ion Buzdugan; Pan Halippa și Constantin Stere; Alexandru Groapa și Teodor Bârcă, ș.a.. Anume ei, prin întreaga lor activitate desfășurată în propagarea și realizarea românismului, exprimând plenar identitatea noastră națională și politică. Principala operă politică a generației respective – Actul Unirii Basarabiei cu României (27 martie 1918), recunoscut internațional la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920). Problema e că, dacă nu vom aduce în conștiința publică simbolurile acestor personalități remarcabile riscăm să cădem pradă unor acțiuni manipulatorii: gen fluturarea drapelului lui Ștefan cel Mare, modelul exemplar al demnitarului din epoca medievală este exploatat de unele partide politice în defavoarea noastră de unitate națională.
Azi lumea trăiește în plină modernitate, iar modernitatea trebuie înțeleasă ca epocă, în care fiecare națiune, să-și revendice propriul buletin de identitate, în cazul nostru românesc cu valabilitate nelimitată în timp.
