Continuare. Început aici.
Nu știu cum s-a făcut că în satul nostru nu a fost o foamete atât de cumplită ca în alte regiuni. Poate sătenii mei erau mai înstăriți și agenții de aprovizionare mai repede au făcut planul, însă ne-au mai lăsat câte ceva prin poduri. Nouă ne-au rămas un sac de făină albă, un sac și ceva de grâu și un sac de grăunțe. Nu știu cum a reușit mama, dar atunci, în toamna lui 1946, a ascuns un tăbultoc de păpușoi. Se vede că am avut noroc. Din anii trecuți ne rămăsese saci cu ciocălăi de păpușoi pentru foc. Stau în șopron și își așteptau ceasul. Mama, nu știu, la sfatul cuiva sau din capul ei, a aruncat în sacii ceia câte 2-3 pumni de grăunțe. Toamna, după ce am strâns porumbul din roada nouă, repede am dezghiocat știuleții și am lăsat pe fiecare câteva grăunțe. Când au fost cei cu colectarea, s-au uitat în saci, dar nu i-au deșertat. Pe urmă am ales fiecare știulete și am adunat grăunțele. Așa am mai agonisit cam două căldări de grăunțe, afară de tăbultoc. O bogăție pentru vremea ceea. În pod aveam câțiva saci cu păstăi de fasole, linte și mazăre. Activiștii le-au văzut, dar le-au lăsat, poate de aceea că erau pe tufă. Sau poate colectorii mai aveau ceva obraz, poate erau din satul nostru.
Oamenii au suferit și la noi, îndeosebi bătrânii care nu puteau munci. Iar trântorii… trântori au existat întotdeauna, trăiau din furat. Lumea mânca știuleți de păpușoi, miez de la bețe de răsărită, ghindă, macuh și toate resturile pe care le găseau. Primăvara a mai crescut urzică, lobodă, știr.
În odaia cea mică am făcut magazie, depozit adică. Am adus din pod tot ce păstra mama de obicei acolo: o ladă mare cu săpun de rufe fiert de ea, sarea, grâul și porumbul, făina, fasolea, plantele uscate. Bunelul făcuse niște polițe din cuștile pentru iepuri care stau goale și am așezat totul pe ele, le-am acoperit cu haine vechi ca să nu ajungă vaca la ele. Noaptea o aduceam din grajd în încăperea ceea. Florica pufăia și se sucea, dar noi, obosiți de muncă și grijile pe care le aveam, nici n-o auzeam. În acea iarnă și câinele l-am ținut în tindă.
În satul nostru a fost comisă o crimă. La o familie, noaptea, au intrat niște hoți. Acasă era nora cu copilul de vreo două luni și socrul ei. Femeia a reușit să dea drumul încetișor copilului pe fereastra de la cuptor și a ieșit și ea. Bărbatul însă a fost ucis, hoții, consăteni de ai noștri, pe care el îi cunoștea de mic, au furat jumătate de sac de grăunțe, atât aveau bieții oameni.
…Aveam o râșniță mică, măcinam câte o mână-două de grăunțe și mama fierbea un fel de terci care ne părea atât de bun… Dar înainte de aceasta alegeam cu grijă grăunțele mai mari și le puneam deoparte, sperând ca la primăvară să semănăm măcar o bucată de pământ. Cerneam păsatul obținut la râșniță și mama ne făcea mămăligă. Când a fătat vaca, Florica noastră cea dragă, ne da câte vreo jumătate de litru de lapte pe zi și adăugam în terci puțin. Fetele strângeau lobodă, nalbă, adăugau un pumn de făină de grâu și coceau pe plită turte. Am mai avut noroc de un purcel și toamna, când a înțeles că nu va avea cu ce-l hrăni, mama l-a tăiat și a făcut jumări, spunând că astfel se va păstra mai mult timp. Bunelul avea o parcelă de pământ pe malul unui iaz mic. Acolo a rodit niște varză cât pumnul. Buneii au murat-o cu tot cu tufă, au mai pus mere zbârcite de pe jos, sfeclă roșie, cu alte cuvinte – tot ce au găsit. Iarna veneau la noi cam peste o săptămână și ne aduceau câteva frunze murate, spunându-ne: „Mâncați, să nu vă cadă dinții”. Toamna, noi, copiii, am cules din vie strugurii zbârciți, am ales bobițele bune, mama a mai pus prunele, merele pe care le-am adunat și a fiert un gavanos de magiun fără zahăr. Îți spun drept, ceva mai gustos decât acel magiun acrișor n-am mâncat în viața mea…
Roadă a fost săracă și în vara lui 47. Nu destul că nu cădeau ploi, oamenii lăsase pământul pârloagă, nu semănase pentru că nu au avut semințe. Primăvara peste satul nostru a căzut o ploiță și noi am pus repede în pământ porumb și fasole, în grădină, deoarece știam că la deal va fi furată. Toamna am strâns știuleții mărunți, cu un pumn de copil de grăunțe pe ei, dar eram bucuroși și de asta. Aveam astfel câteva grămezi de ciocleji pentru văcuță. Cu toate că în prima iarnă aveam de-ale gurii, mâncam cu socoteală, niciodată pe săturate, deseori o singură dată pe zi, fiindcă nimeni nu știa ce va fi peste câteva luni.
Viața devenise și mai grea, foametea, frigul, întunericul pusese stăpânire pe sat. Nu era apă în fântâni, nu era de foc, nu era măcar seu pentru opaiț. Nu se auzeau cocoși cântând, nu lătrau câinii. Oamenii disperați umblau pe uliță ca niște năluci. Unii, mai voinici, se duceau la gară în satul vecin și plecau unde vedeau cu ochii poate să agonisească ceva pentru copii. În sat veneau puhoaie de oameni din alte sate care cerșeau pe la porți și rugau să li se dea voie măcar să roadă ceaunul în care a fiert mămăliga.
În aceste două ierni îngrozitoare, niciodată nu am lipsit de la școală, ne duceam în fiecare zi, oricât de frig ar fi fost afară. Primeam numai note de cinci (trecusem la notarea conform sistemului de cinci puncte). Mama avea grijă ca în fiecare dimineață să ne dea ceva de mâncare. De obicei se scula devreme, aprindea focul și până ne trezeam noi ne pregătea un fel de supă cu crupe, fasole sau mazăre fierte din ajun pentru câteva zile înainte, uneori punea frecăței făcuți dintr-un pumn de făină și vreo două linguri de jumări – un deliciu pentru noi. Ne punea pe măsuță o strachină de lut plină, se uita de lângă horn cu drag cum înfulecăm noi fiertura fierbinte. Cred că era foarte bucuroasă că ne poate astâmpăra foamea cu ceva. Acum mă gândesc: oare oprea vreo două linguri și pentru ea?
A venit Paștele din 1947 și atunci mama ne-a făcut o mare surpriză. A copt o pască cu brânză și doi sau trei cozonaci. Frământa aluatul cu lapte și untură, fără ouă, căci găini nu aveam, noi ne adunasem ciucure lângă ea și ne uitam, iar când a mai adăugat o lingură de miere din ulcica pe care, cu mare grijă, o ținea să ne lecuiască de răceală, mirosea atât de frumos, încât ne venea să mâncăm aluatul așa crud, până mama ne-a alungat cu o vărguță să pregătim lemne de foc.
Iernile celea au fost foarte geroase. În casă făceam focul cu vreascuri, râpcă, ogrinji (ciocleji de pe care vaca a mâncat frunzele), ciocălăi o dată pe zi, ca să facă mama de mâncare. Toamna, cu ajutorul bunicului și a unor vecini, am tăiat nucul cel mare, de vreo 80 de ani, de la deal. Oricum ar fi fost furat de săteni. Așa am agonisit lemne de foc, dar oricum le ardeam cu chibzuială, în cele mai geroase seri. În clase la școală era frig ca afară. În pod mama avea saci cu feștilă (resturi de cânepă) și lână netoarse. Le-a tors și împreună cu fetele ne împletea ciorapi, chiar ne-a croșetat din feștilă pantaloni pe care îi îmbrăcam pe dedesubt și astfel ne apăram care-cumva de frig. La început ne pișcau grozav, apoi se mai rodeau și era bine. Primăvara ne încălța cu pantofi împletiți din feștilă, cu tălpile acoperite cu stofă de la haine vechi. Când răceam, mama aducea din magazie o lână nespălată de oaie, o opărea și ne punea să ținem picioarele în apa ceea urât mirositoare, dar, lucru de-a mirării, în câteva zile eram sănătoși. Ne mai da fiertură din flori de tei, soc și frunze de pătlagină. Ne punea cu de-a sila să bem fiertură din frunze de urzică.
Iarna, uneori, veneau seara la noi două vecine. Erau în vârstă, sau poate așa îmi părea mie, sufereau de foame și de frig. Își făceau loc pe cuptor să se încălzească, îi ajutau mamei la tors sau la scărmănat lână. Cu această ocazie mama aducea din beci o cană mică de lut cu vin din anul trecut, îl încălzea pe plită și punea pe un zolnic (șervet țesut de casă) ce avea – mămăligă, turte coapte pe plită, o bucată de mălai (pâine din făină de porumb). Sorbeau încet din vin, mâncau câte o bucățică, se căinau de viața grea. Când se întuneca și nu mai vedeau să lucreze, începeau să cânte de jale. Cântecele lor semănau mai mult a bocete și te răzbăteau până în adâncul sufletului. Treptat începeau a plânge toate și atunci mă gândeam în sinea mea: „Mai bine n-ar fi venit”.
Va urma
