Locomotiva a fluierat prelung și trenul s-a urnit din loc. Încet-încet, au prins a rămâne în urmă clădiri, poduri, indicatoare. În cupeu era prea cald, cu toate că se apropia seara, aerul îmbâcsit îți dădea de înțeles că vei avea o călătorie nu prea plăcută. Erau puțini pasageri, cum se vede, din cauza arșiței și a drumului prea lung. Unicul meu condrumeț era un bătrânel trist, tăcut și, într-un fel, absent. Am observat că la plecare i-au dat lacrimile. Semăna cu un profesor de la sat. Avea puține bagaje. Și-a scos pălăria, a pus-o alături pe banchetă, s-a rezemat de fereastră și a rămas nemișcat. A mai trecut vreo oră. Am scos din geantă termosul, două pahare de hârtie și i-am propus tovarășului meu de drum un ceai. A acceptat și m-a întrebat: „Mergeți chiar până la București?”. I-am spus că am la București un atelier de lucru: „Mă numesc Roman. Plec în deplasare de serviciu”.
Bătrânul a tăcut o clipă, apoi a zis cu glas sugrumat: „Eu sunt Ion. Toată viața elevii și consătenii mi-au zis Ivan Petrovici, însă mie nu mi-a plăcut niciodată această adresare, e străină. Acum plec… pentru totdeauna…”. „Plecați așa, singur, la un drum atât de lung?”. „Nu, plec singur până la București. Acolo mă va aștepta feciorul și vom lua un avion spre Dublin. El nu a avut timp să vină în Moldova, ne-am înțeles să ne întâlnim la București”.
-Plecați… de tot?
– Da, m-au convins copiii să mă duc să stau la ei, căci aici îmi vine greu să-mi port de grijă. Bătrânețea… am 83 de ani. La sat e mult de lucru, trebuie să ai mâini tinere. Nu vreau să le fac probleme copiilor. Ei spun că vor fi mai liniștiți dacă voi sta la ei.
Credeam că e mai tânăr. Vedeam că sufletul lui e răvășit, se stăpânește cu greu să nu plângă, privește cu jale peisajul de dincolo de geam, parcă ar fi vrut să memoreze casele, pășunile pe care pășteau animale, iazurile, dealurile, pădurile. Din când în când înghițea nodul din gât, iar bărbia îi tremura. M-am gândit că ar fi bine să-l iau cu vorba, să încerc să-l liniștesc.
– Trebuie să vă liniștiți, vedeți ce copii iubitori aveți, au grijă să vă fie mai ușor, mai vesel împreună cu ei. Eu am călătorit mult, am fost în multe țări, cunosc viața de acolo. O să vă placă, veți avea un trai ușor și îndestulat.
– Am fost la ei, cu vreo 10 ani în urmă, și mi-a plăcut. Unicul meu fiu și nora au plecat la începutul anilor 90. Ilegal. Le-a fost greu, foarte greu, dar au reușit să se legalizeze. Acum, și băiatul meu, și nora, nu mai sunt atât de tineri, dar au locuri de muncă, sunt mulțumiți de viață. Tot acolo sunt cei doi nepoți. Ei au crescut și au învățat în Irlanda, unul lucrează la bancă, iar al doilea e tehnolog la o fabrică de brânzeturi. Sunt străbunic, am două strănepoate.
Fața bătrânului s-a mai luminat când își amintea de cei dragi.
– Soția mea a murit și eu iată, nu am astâmpăr, m-am pornit în lumea mare… Părea să fie o încercare de a glumi.
Am ajuns la Ungheni, unde aveam de așteptat două ceasuri bătute pe muchie până vor fi schimbate roțile la tren. Am mai băut câte un ceai, am mâncat caise din grădina lui, am mai vorbit despre una, despre alta, până a venit vorba despre trecut. Întotdeauna am fost curios să ascult povestirile oamenilor în etate despre soarta lor. În ansamblu, toți au trecut prin aceleași perioade istorice, însă felul în care le-au perceput e diferit. Mă gândeam cum să-l provoc la o discuție, însă el a început a povesti fără a fi rugat. De atunci au trecut aproape 9 ani, dar vorbele lui, adânc scrijelate în inima mea, le mai aud și acum. Nu știu care a fost viața domnului Ion de mai departe, câte zile a mai avut, dar chipul bătrânului profesor blajin, senin și lucid, foarte lucid, îl mai văd și acum.
– M-am născut în 1932. Părinții mei au fost țărani, au lucrat toată viața pământul. Munceau peste puterile lor ca să fie în rând cu lumea. Era o familie înstărită, aveau mult pământ pentru vremurile celea, cam vreo 7 hectare, o parte o moștenise, o parte o primise ca zestre, o parte o cumpărase cu banii agonisiți de ei prin muncă. Au avut 6 copii: Vera, Nicu, eu și Ilenuța, iar doi băieței au murit imediat după naștere. Eu am fost al treilea. Aveam o casă mare, de piatră, cu 2 intrări, o livadă frumoasă cu copaci de tot soiul. În grădină creșteau ceva legume și zarzavaturi, restul era cultivat la deal. Aveam vacă, păsări, oi, căruță cu doi cai buni. Îmi amintesc, ca prin ceață, doi boi care arau pământul nostru. Cum se vede, tata i-a vândut mai târziu.
La lucru am fost puși de mici. Cu blândețe, cu grijă, prin purtarea lor părinții ne învățau că în viață, dacă vrei să fii în rând cu lumea, să ai de toate, trebuie să muncești. De lucru ne dau după puterile noastre. Pășteam vacile la pârâu (trebuie să vă spun că părinților mei le aparținea o bucată de bahnă – așa se numește la noi un pârâu cu malurile acoperite de iarbă, unde oamenii pășteau vitele), culegeam fructe, aveam grijă de păsări, aduceam apă, lemne, fetele îi ajutau mamei la gătit mâncare, la făcut curățenie, la spălat. Toți am învățat la școală. Eram sârguincioși și părinții se bucurau. Când aveam 8 ani și terminasem clasa întâi, a venit anul 1940. Toamna, într-o noapte, l-au luat pe tata. Mama așa și n-a mai aflat unde l-au dus și pentru ce. Am căutat în arhive după 1990, dar nu am aflat nimic. Nu cred că un om poate să dispară așa, fără a lăsa vreo urmă în documente, mai degrabă lucrătorii de acolo nu au vrut să caute. Am crezut atunci și cred și acum că l-au arestat pentru că a fost pălămar la biserică. Dar poate pentru casa frumoasă și familia așezată pe care le avea. Am rămas – patru copii și o mamă disperată, frântă de durere și neajutorată.
Îl ascultam pe domnul Ion cu nesaț. În fiecare cuvânt rostit de el ghiceai erudiția profesorului de școală veche, care trece prin sufletul și creierul său orice frază, orice gând.
– La 1 septembrie, în acel an, ni s-a spus că suntem analfabeți și că trebuie să învățăm alt alfabet, așa că am repetat clasa. Toți adulții care învățase după 1918 au fost declarați necărturari și puși să învețe a citit și a scrie cu alfabet chirilic. Nu trebuie să vă spun ce au însemnat acei ani, deoarece știți mai bine decât mine – eu am început să uit unele evenimente. Când a început războiul pe teritoriul URSS (mulți chiar și acum îl numesc marele război pentru apărarea patriei, dar nu se gândesc că e vorba de apărarea unei patrii străine), toamna, iar am trecut la grafia latină. Viața noastră a devenit grea. Mama a fost nevoită să vândă o parte din pământ, altfel nu ar fi reușit să-l lucreze. Rudele tatei i-au întors spatele, în loc s-o ajute, cum ar fi fost firesc. O învinuiau că pe tata l-au luat, iar ea a rămas să trăiască în belșug. Părinții mamei nu mai erau tineri, cu toate acestea, venea bunelul, urca cu greu plugul în căruță și se ducea la arat. Foame nu duceam, pentru că aveam văcuță, câteva oițe, pământul era roditor. Umblam împreună cu mama la prășit, la semănat, la strâns roada. Fratele mai mare, un copil și el, tăia lemne, se ducea cu căruța la moară, tot el aducea roada din câmp. Ne era foarte greu, dar rezistam și ne descurcam. Învățam bine. Eu prindeam din zbor tot ce ne spunea învățătorul în clasă și a doua zi răspundeam bine.
Aveam 12 ani când s-a sfârșit războiul, terminasem școala primară. În sat s-a deschis școală de 7 clase și m-am dus să învăț mai departe. Îmi plăcea mult, eram curios să știu, cu toate că nu aveam manuale, caiete, scriam pe ce apucam. Cel mai mult mă deranjau manualele de limbă și literatură, scrise într-o limbă incorectă, schimonosită și urâtă, elaborate probabil undeva peste Nistru. Am avut noroc de un profesor bătrân, care cel puțin nu se temea să pronunțe corect cuvintele. Fratele și sora mea mai mare de asemenea frecventau școala. S-a dus la școală și Ilenuța. Lucram mult, toți patru copii, căci și mezina noastră era deja mărișoară.
Au mai trecut două veri și două ierni și a venit anul 1946. Roadă a fost foarte puțină, fiindcă nu a plouat. În plus, încă mai înainte autoritățile începuse a „colecta”, chipurile, de la țărani cereale și alte produse agricole, s-a ajuns până la luarea forțată a seminței pentru recolta viitoare. Agenții sovietici de aprovizionare răscoleau prin poduri, prin glugile de ciocleji, căutau prin grădini să nu fie îngropați saci cu grâu, porumb, fasole. Peste vreo două luni a început foametea. Oamenii terminase ceea ce le mai lăsase autoritățile și a început chinul.
