— Aveți o vechime în muncă de 40 de ani. E mult?
— Nu știu cum e în alte domenii, dar în stomatologie e mult. Unora li se pare că e o muncă ușoară, dar în realitate e grea, complicată, răpește multe forțe sufletești. Pentru mine 40 de ani e și puțin, ar trebui să am un stagiu mare, dar am intrat la institut la 23 de ani, după școala de medicină și armată. Totodată, consider că mai pot dedica afacerii mele vreo 10 ani.
— Cum ați decis să deveniți stomatolog?
— Aș putea spune că a fost o întâmplare. Aveam un prieten stomatolog care m-a convins. Cică, la ce ți-ar trebui pediatrie, farmaceutică, igienă pe care deja le cunoști, iar dacă vei deveni stomatolog nu vei sta fără lucru. Eu aveam dubii, să aleg medicina curativă sau stomatologia, dar când am văzut că la cea din urmă vin băieți după armată, am depus și eu actele și acum nu regret.
— Câți ani din acești 40 sunteți particular?
— Exact o jumătate. Decizia cu privire la cabinetele private m-a făcut să cad pe gânduri, m-a susținut și soția mea, Elena. În plus, munca la spital nu-mi prea plăcea. Cu alte cuvinte, primul în Ungheni am avut curajul să deschid un cabinet particular. La început a fost greu, dar am luat un credit, am construit o clinică nu chiar mare.
— Fiii dvs. de asemenea sunt legați de medicină?
— Fiul mai mare, Victor, care lucrează cu mine, la început a absolvit facultatea de drept, apoi de administrație publică. Eu de la bun început i-am spus să se ducă la stomatologie, dar Elena l-a făcut să se răzgândească, cică, ai să stai tot timpul în încăpere. Mai târziu tot ea l-a convins să se ducă acolo și să continue cele începute. Iar Dumitru de la bun început a mers la secția curativă și a devenit oftalmolog.
— Cum ați crescut niște băieți atât de deștepți?
— Ca toți oamenii. Am fost sever cu ei, mă temeam să nu mă facă de rușine, doream să se ridice mai sus ca mine, să obțină mai multe.
— Victor e cu dvs., dar unde e Dumitru? Apropo, îmi amintesc minunata tradiție a familiei Gaibu: unul dintre fii să fie numit în cinstea tatălui, Dumitru.
— Tradiția e frumoasă. Iar fiul de un an și jumătate e în Franța, lucrează după specialitate. O jumătate de an a studiat limba și a obținut dreptul de a lucra acolo. Acum tocmai a venit în concediu. Nu are de gând să revină acasă, fiindcă a semnat un contract de cinci ani, i s-a repartizat un cabinet pentru care s-au procurat utilaje costisitoare. La noi, probabil, doar la Chișinău sunt asemenea cabinete. În Moldova specialiștii buni nu sunt prețuiți, pe când în Franța se face totul pentru ei.
— Ați fost în ospeție la fiu?
— Am fost, desigur, îmi era tare dor de nepoți – de Dumitru care are 12 ani, și de Alex, el are 7, e un băiat deștept și șiret, a absolvit cel mai bine clasa pregătitoare. Lui Dimușor i-a fost greu – aici a învățat engleza și a absolvit patru clase, acolo s-a dus în a cincea, mai studia muzica, făcea sport. Această țară îți dă impresii de neuitat. Aici totul se face pentru oameni, trebuie doar să lucrezi. Am fost la Paris, am urcat pe Turnul Eiffel de unde se deschide panorama fascinantă a orașului, am vizitat catedrala Notre-Dame de Paris, alte muzee, am admirat plantațiile de vie.
— Ce vă permite să fiți atât de optimist, energic și tânăr?
— Poate faptul că am obținut anumite succese în 40 de ani de lucru și 67 de ani de viață – am o soție minunată, casă și masă, fii buni, nepoți excelenți, o afacere de succes, prieteni devotați, am sădit sute de pomi, duc un mod sănătos de viață, nu fumez, nu beau rachiu, numai vin bun de casă (râde). Oare puteam eu să mă gândesc când am început a lucra și tehnologiile erau ca în feudalism – novocaină, arsen și sfredelul – că vor fi asemenea aparataje, atâtea clinici moderne, la nivelul celor europene în oraș și atâția specialiști tineri.
— De ce nu aveți mașină?
— Probabil, sunt unicul medic stomatolog din Ungheni care nu are mașină și circulă cu transportul urban sau destul de frecvent parcurge pe jos 3 kilometri din Berești.
— Vă cunosc ca pe o persoană romantică? De unde această trăsătură sau copilăria nu v-a fost prea romantică?
— Copilăria mea nu a fost prea fericită. Când m-am născut, tata nu mai era în viață, în copilărie am rămas și fără mamă. Trăiam în satul Vălcineț, raionul Călărași, casa era la margine, după ea începeau viile, ceva mai departe – pădurea. Era o frumusețe de nedescris. În copilărie eram îndrăgostit de poezia lui Eminescu, o iubesc și acum. Am citit și am recitit „Codrule, codruțule, ce mai faci, drăguțule?”, „Ce te legeni, codrule, fără ploaie, fără vânt, cu crengile la pământ?”, ”Sara pe deal buciumul sună cu jale” și multe altele. Când aveam 10 ani, am petrecut toată vara cu ciobanii pe pășune, înnoptam cu ei în colibă și toată vremea citeam. Când m-am maturizat, mult timp am purtat în piept o insignă cu chipul lui Eminescu.
— Vă interesează politica, doar până și ziua de naștere vă coincide cu Ziua Independenței?
— Vreau să spun un singur lucru. Am fost consilier orășenesc și m-am străduit să fac totul pentru renașterea conștiinței naționale, dar, cu regret, avem ceea ce avem. Păcat că tânăra generație continuă să trăiască în această mocirlă, dar mi-aș dori atât de mult ca oamenii să se deștepte și să se unească ca să trăim omenește în România Mare.
