Azi vom discuta cu Lidia Bodrug, o femeie foarte amabilă, modestă, profesoară de chimie şi biologie la Şcoala Profesională din Ungheni.
— De unde sunteţi?
— M-am născut în Ungheni, dar când aveam cinci ani mama a murit, iar eu am fost înfiată de oameni foarte buni din Semeni. Mama avea inima bolnavă, deseori sta la spital, iar împreună cu ea – şi eu. Mama aştepta al doilea copil, medicii îi tot spuneau că e periculos, dar ea n-a vrut să asculte şi a murit în timpul naşterii.
— Cum aţi ajuns în Semeni?
— Într-un salon cu mama a zăcut o femeie din Semeni care mă văzuse şi ştia că zilele mamei sunt numărate. După ce ea a murit, iar eu o jumătate de an trăisem la un unchi, m-a găsit. Atunci tatăl meu adoptiv, Gheorghe Plăcintă, avea 56 de ani, iar mama – 50, copii nu aveau. Eu am devenit unica lor fiică pe care o iubeau foarte mult.
— De ce aţi decis să deveniţi pedagog?
— Am vrut să fiu medic. Mama adoptivă a suferit un atac cerebral şi timp de opt ani a fost ţintuită la pat. Eu doream foarte mult să-i ajut, dar ea era împotrivă ca să studiez medicina, spunea că sunt unicul lor copil şi dacă va fi război voi fi luată pe front, ce vor face ei atunci. Când prietena mea s-a dus la şcoala pedagogică, m-am dus şi eu cu ea şi nu regret. Visul meu l-a realizat mezinul – el e traumatolor-ortoped la Iaşi, un timp a învăţat în Franţa. Mai târziu am absolvit institutul pedagogic şi am început să predau disciplinele mele preferate.
— Cine e soţul dvs.?
— El lucrează la aceeaşi şcoală, predă disciplinele speciale. A absolvit facultatea de mecanică.
— Unde v-aţi întâlnit?
— Am învăţat cu sora lui la şoala pedagogică. Eu, ea şi încă patru fete stam la gazdă, era gălăgie, de aceea de examene ne pregăteam ba la mine acasă, ba la ea, în Condrăteşti. Atunci am făcut cunoştinţă cu Ştefan.
— El e prima dvs. dragoste? Acum, probabil, copiii dvs. sunt maturi?
— El e prima mea dragoste, iar eu sunt prima lui dragoste. Avem două fete şi doi băieţi, toţi sunt mari. Ambele fete au învăţat la colegiul de medicină. Eu atunci eram foarte bolnavă şi ele vroiau să-mi ajute. Fiica mai mare a lucrat la urgenţa medicală în Chişinău, a învăţat prin corespondenţă la drept, s-a căsătorit, acum trăieşte cu soţul în Slovenia, dar doresc foarte mult să se întoarcă acasă. A doua fiică cinci ani a lucrat asistentă medicală, iara acum de asemenea predă la şcoala noastră. Fiul mai mare se ocupă de agricultură la sudul ţării, iarna pleacă în Rusia.
— Aţi avut o boală foarte grea, care rareori dă şanse, sunteţi o excepţie.
— Da, eu m-am vindecat. Am suferit nespus cinci ani, am trecut tot ce se putea. Când m-am îmbolnăvit, fiul mai mic avea 8 ani, cel mai mult îmi era milă de el, îl rugam pe Dumnezeu să-mi ajute. Fiica mai mare care de acum lucra, tot încerca să mă convingă că totul depinde de voinţă, aducea diferite exemple când puterea de voinţă şi credinţa au ajutat. M-a susţinut şi preotul care întotdeauna îmi spunea: uite, azi arăţi mai bine.
— Semănaţi a fi o femeie foarte bună…
— Dacă trebuie să ajut, dacă sunt rugată, nu refuz niciodată. Părintele Vladimir, parohul Bisericii „Sf. Nicolae”, de exemplu, în fiecare an mă roagă să duc pe la case darurile de Paşte, uneori numai ouă roşii sunt câte cincizeci. Chem cu plăcere fetele şi mergem împreună. Înainte de Paşte, împreună cu băieţii ne ducem şi facem ordine la mormintele de la cimitirul orăşenesc care nu sunt îngrijite de nimeni.
— Nu e prima oară când văd că veniţi împreună cu elevii şi evoluaţi la mesele de caritate. Vă ocupaţi cu ei?
— Uneori suntem rugaţi să evoluăm, iar eu îi rog pe elevi. Ei pregătesc singuri cântece, ne străduim să fie frumoase, să creeze o dispoziţie bună. Copiii cântă foarte frumos.
