Astăzi vorbim cu o femeie pe care o cunosc toți – ea este Nina Pricladova. Anume datorită măiestriei, entuziasmului și dedicației ei de mulți ani este vestit ansamblul de dansatori al formației-model „Struguraș” de la Palatul de Cultură din Ungheni. O femeie elegantă, interesantă, mereu diferită, persistentă, mamă a trei copii adulți, în plus, cetățean de onoare al orașului Ungheni. Recent colectivul ei s-a întors cu o nouă victorie de la un festival internațional.
— Nu ai obosit să tot călătorești ba într-o țară, ba în alta?
— Dacă obosesc, mă odihnesc și din nou vreau să cuceresc culmi noi, să am impresii. Trebuie să tinzi mereu spre ceva.
— Cum a început drumul tău în lumea dansului?
— Am avut o mare dorință de a deveni balerină. Așa e firea mea, dacă doresc ceva, obțin neapărat, dacă nu reușesc, sunt supărată pe mine însămi, dar oricum îmi ating scopul.
— Ești din Ucraina?
— Da, sunt din regiunea Ivano-Frankovsk, din Ucraina de Vest. Nu pot spune că îmi vizitez des patria cea mică. Cel mai adesea mergeam când copiii erau mici, dar acum nu reușim. De ea mă leagă sora, fratele, nepoții, verișorii și verișoarele, toți oamenii mei dragi care locuiesc acolo.
— Cum a început baletul tău?
— Când aveam 10 ani, mama mea, ca eu să nu am ce-i reproșa mai târziu, m-a dus la Școala Coregrafică din Kiev, unde am susținut examenele și am intrat. Atunci ea a mers la director pentru a lua documentele înapoi, dar el a convins-o să mă lase. A fost greu, a trebuit să devin independentă de mică. Nu am reușit să mă fac balerină, fiindcă în ultimul an de studiu am avut o operație, apoi am nimerit într-un accident și medicii mi-au interzis să dansez, dar eu doream foarte mult și m-am dus într-un colectiv de dansuri populare. Am venit la Filarmonica din Ternopol. Coregraful îmi spunea tot timpul că alerg ca o balerină și după șase luni am devenit solistă.
— Acesta e talentul. Poate îl ai de la bunici?
— Bunicul și bunica au locuit în regiunea Cernăuți, erau țărani, oameni muncitori, aveau o familie mare și nu le era de dansuri. Mama era, de asemenea, foarte muncitoare, foarte puternică, dacă l-a părăsit pe tata având trei copii și a refuzat ajutorul lui, a dorit să poată face totul și să știe totul. Ea a vrut să țese și, copilă fiind, a luat calul și, iarna, s-a dus peste Nistru în satul vecin. A stat acolo mai multe zile, iar când s-a întors acasă, bunicul a bătut-o cu hățurile și ea nu putea înțelege de ce. Tot așa a fost cu împletitul. O femeie tricota bine, dar nu dorea să împărtășească secretele, așa că mama a urmărit pe furiș, și-a făcut andrele din lemn și a început să împletească.
— Probabil, ai furat secretul de la mama, pentru că și tu împletești bine.
— Nu, eu am învățat la Kiev. Dar sunt o persoană care se entuziasmează ușor și azi nu mai tricotez. Când obosesc, mă salvează frivolite. Aceasta este o tehnică de confecționat dantele cu ajutorul suveicii. Am învățat, împletesc dantele și le dau prietenilor când plec în străinătate. Întotdeauna mi-a plăcut împletitul din lozie, dar pentru asta aveam nevoie de un atelier, din întâmplare am găsit în internet cum se împletește din hârtie, din lozie de hârtie, am învățat. Ce mai fac? Particip la un master-class de împâslire, vreau să învăț a țese.
— Dansul popular mol-dovenesc când a intrat în viața ta?
— În 1979. La început, în „Struguraș” m-am dus pur și simplu să dansez. O aveam deja pe Lena, o luam cu noi, răsturnam o tribună și o puneam în ea ca în manej. Îmi plăcea foarte mult muzica românească, mama mea este din regiunea Cernăuți.
— Câte dansuri a pus în scenă Nina Pricladova?
— Nu pot spune că sunt numeroase, am mai multe dansuri pentru copii. Dar oricine ar pune dansul în scenă, colectivul întotdeauna adaugă ceva. De exemplu, Ion Mereșanu a regizat un dans țigănesc, iar eu am inclus în el solo, o fată a comis o greșeală și eu am văzut ceva în ea, am schimbat-o și am aplicat-o. În general, cer dansatorilor să simtă dansul, atunci spectatorii simt furnicături pe piele, uneori și eu.
— Ce planuri ai?
— Echipa se schimbă în permanență, băieții pleacă, trebuie să începem din nou. Unii dansează câte 12 ani. Ei devin copiii mei. Ce-i drept, nu toți ajung la final, e greu. Nu toată lumea înțelege, nici chiar părinții, că le devin copiii organizați, prețuiesc timpul, învață mai bine la școală, sunt mai deschiși. Am în planuri un dans, dar nu voi vorbi acum despre asta.
P. S. Anul viitor se vor împlini 40 de ani, de când „Struguraș”-ul a devenit destinul ei, iar cel mai bun dar, cred eu, pentru ea, inclusiv la jubileul personal, ar fi titlul onorific Maestru în Artă.
