Astăzi vorbim cu o truditoare a frontului cultural, cum s-ar fi spus pe vremurile când o fată înaltă, subțirică și foarte modestă, Nina Moraru, mai târziu Moisei, a venit să lucreze la biblioteca din satul natal, Rezina.
— Nu v-am mulțumit pentru că ați făcut o selecție de materiale publicate la rubrica „Tête-à-tête”, pe care ați numit-o „Eroi ai zilelor noastre” și mi-ați lăsat-o cu amabilitate la oficiul redacției.
— Îmi place acest lucru, e interesant să citești despre oameni și eu continuu să adun aceste materiale, să completez și să actualizez mapa. Când oamenii vin la bibliotecă, se uită că iată acesta nu l-am citit, hai să citim. Aș vrea chiar să publicați o carte..
— Acum să vorbim despre dvs. Am înțeles că aveți o singură inscripție în carnetul de muncă?
— Așa și este. Să vă povestesc cum am devenit bibliotecară. Când eram elevă îmi plăcea foarte mult educația fizică. La școala medie, cea roșie – am studiat la Cetireni – ne duceam cu alți copii pe jos câte 4 kilometri pe zi. Ocupam locuri premiante la sărituri, alergări, volei, plecam la competiții. După clasa a 10-a am vrut să merg la facultate și să devin profesor de educația fizică. Pregăteam documentele, adunam certificatele necesare când, într-o zi, a venit la mine șefa bibliotecii – ea lucra aici din 1963, când s-a deschis această instituție – și m-a întrebat ce planuri am. I-am spus că mă duc să învăț, cum mă sfătuiește toată lumea. Însă ea mi-a propus să iau în primire biblioteca, pentru că pleacă în satul natal. M-am pierdut cu firea, deoarece doream mult să învăț la Chișinău, unde plecau toate fetele, eu cum să rămân în sat. M-am întors acasă și le-am spus părinților despre cele întâmplate, iar ei s-au bucurat că voi munci în satul meu și, pe deasupra, bibliotecară. Eu nu eram de acord, dar am văzut cât de bucuroși sunt ei, deși tata dorea să studiez mai departe, mai ales că învățam bine. M-am dus să lucrez la bibliotecă, am absolvit cursurile, apoi școala de iluminare culturală din Soroca.
— De câți ani lucrați la bibliotecă?
— Din 1971. Ce-i drept, biblioteca nu a activat vreo doi ani. Când primăria a închis-o, copiii, profesorii, cei care învățau prin corespondență veneau la mine după cărți pe care eu trebuia să le transmit la biblioteca din Mănoilești. Nu era lumină în bibliotecă, umblam cu lumânarea. Atunci în raion s-au închis mai multe biblioteci. M-am dus la biblioteca raională și am întrebat ce să fac, nu lucrez, dar cărți dau. Am fost sfătuită să scriu undeva și m-am adresat la „Femeia Moldovei”.
— A ajutat?
— Peste câteva săptămâni am fost invitată la Ungheni și mi s-a spus să deschid biblioteca. Lucram cu jumătate de normă. Am aflat apoi că de la redacția revistei scrisoarea a fost expediată la Ministerul Culturii și problema s-a rezolvat. Îmi place să lucrez cu cărțile: e și mai interesant de când, în cadrul proiectului Novateca, biblioteca a primit calculator și imprimantă.
— Ar trebui să vi se mulțumească pentru că ați salvat biblioteca. Oamenii citesc?
— Desigur, sunt cazuri când un nepot al cuiva vine și cere o carte pentru bunicul său, dar, cică, dați-mi cu grafie chirilică, așa cum a învățat el la școală. Se întâmplă destul de des. Sau soțul cere ceva pentru soție, dar să fie interesant până la lacrimi. Le dau ceea ce îmi place mie.
— Nina, cu ce se ocupă azi satul?
— Unii lucrează pământul, alții au vii sau porumb, cresc păsări, țin vaci. Sunt trei lideri, lor le dau pământul în arendă.
— Ce greutăți sunt?
— Au fost probleme cu drumul, dar avem noroc de un primar care se ocupă nu numai de drumuri – o parte din ele a fost asfaltată, pe străzi arde lumina. Transportul circulă, dimineața, la ora 7.00, copiii pleacă la liceul din Ungheni, sunt transportați copiii la Gimnaziul Mănoilești. Acum nimeni nu merge la școală ca noi, pe jos.
— Hai să vorbim despre copiii dvs. Aveți…
— Opt și zece nepoți. Sunt o mamă fericită, am copii foarte buni, cinci fii și trei fiice. O fiică e în Spania, unde am fost deja de două ori și unde este bine, dar casa te cheamă să te întorci, a doua e în Ungheni, a treia a lucrat aici și acum se află în Olanda. Un fiu a absolvit școala de artă și desenează foarte bine, acum face acest lucru și piese decorative prin ștemuire cu fiul său în Rusia, al doilea de asemenea e în Rusia și se pricepe la sculptura în lemn, conduce o echipă de constructori, iar altul e în Israel, acolo încă nu am fost. Unul dintre fii a vrut să rămână în armată, dar apoi sa răzgândit și lucrează în construcții la Chișinău.Trăiesc pentru copii și nepoți. Voi spune din nou că mă simt o mamă fericită și îi sunt recunoscătoare destinului pentru tot.
