L-am găsit pe Nicolae Arseni la Şcoala de Muzică Ungheni, unde învaţă viitorii instrumentişti. O fire modestă, acesta a acceptat să răsfoiască totuși printre amintirile legate de orchestra „Struguraş”, unde a fost dirijor aproape 2 decenii.
„Sunt foarte mulţi ani din viaţa mea legată de „Struguraş”. Am început cariera mea de dirijor la orchestra „Struguraş” în anul 1967, cu o mică întrerupere, mi-am satisfăcut serviciul militar, până în 1983 dacă nu mă lasă memoria chiar 1984. A fost o perioadă dificilă. Nu erau instrumente practic deloc. La Casa de Cultură erau numai o dobă, un acordeon şi o vioară. Problema cea mai mare pentru o orchestră era lipsa ţambalului, dar ne-am isprăvit. Am reuşit să atragem mai mulţi instrumentişti, adică am învăţat copiii să cânte note, şi în perioada când eu eram dirijor am obţinut titlul de la Ministerul Culturii de orchestră, mai exact asta se întâmpla în anul 1968. Anume de atunci oficial există orchestra „Struguraş” cu toate actele în regulă, până atunci ea a activat doar că erau amatori.
Foarte mulţi oameni cu literă mare au trecut sau şi-au început cariera artistică la noi în orchestră. Pot să afirm cu certitudine că sunt generaţii întregi de artişti crescuţi în „Struguraş”. Mă refer şi la instrumentişti, vocalişti şi dansatori. Atunci lucram toţi mai mult din entuziasm, din dragoste pentru muzică şi dans şi ceea ce ne definea era spiritul de echipă. Nu se distingea orchestra de ansamblu de dansuri sau vocalişti, lucram împreună, uneori ore întregi, fiindcă luasem totul de la „0” – repertoriul, costumul autentic regiunii Ungheni. A fost greu mă repet, dar un ajutor imens l-am primit de la dl Victor Tatarciuc (notă: fostul director al Şcolii de Muzică Ungheni), care ne-a împrumutat ţambalul, inima unei orchestrei. Cu acel ţambal am fost până în Magadan. Au fost turnee peste turnee, la televiziune eram invitaţi foarte des. A fost ceva interesant, ceva inedit toată activitatea mea la „Struguraş”. Eram fericiţi că puteam oferi lumii ceva ce era numai al Ungheniului. Noi ne deosebeam de toate orchestrele din ţară – cântam ceea ce alţii nu cântau. Plecam în satele raionului şi culegeam ceea ce era specific unghenenilor. Şi costumele erau deosebite, erau mai vii culorile decât cele de la sud şi la nord. Acest autentic ne-a adus şi faima în toată fosta Uniune Sovietică.
Nici la un concurs unde am participat nu am fost în coada clasamentului. Tot timpul am fost printre primii şi asta ne făcea să fim mândri, să fim chemaţi iar şi iar să dăm concerte. Spre exemplu, în China eram invitaţi numai noi şi asta înseamnă că aveam valoare. Ţin minte că am fost chemaţi la un Congres al Partidului Comunist, am şi compus o melodie – „Lenin ne-a adus lumină”. Tot timpul mă băteau la cap că trebuie să scriem muzică din asta partinică şi am făcut-o. Se întâmpla prin anii 74, 76 ai secolului XX.
Turneul la Cernobîl l-a privat de posibilitatea de a mai evolua pe scenă
Chiar dacă până acum v-am spus despre amintiri dragi şi scumpe din activitatea mea de la „Struguraş” este una care îmi face rău până azi. Datorită acelei plecări am şi fost nevoit să renunţ la acest colectiv deosebit şi special pentru o mare parte dintre iubitorii de folclor şi frumos. E vorba de Cernobîl. Nu trebuia să plecăm încolo, dar au venit de la partid şi ne-au spus că trebuie. Ne-am reîntors toţi bolnavi şi din acea componenţă a orchestrei nu a mai cântat nimeni pe scene mari. Am avut concerte timp de peste o săptămână, dar îţi era suficient şi jumătate de oră să te afli în acea zonă şi să te îmbolnăveşti. Să fi ştiut unde plecam nimeni nu avea să accepte, însă totul s-a ţinut secret. Ne-au spus că vom da concert la Kiev, dar când am ajuns cu autocarul dimineaţa am văzut acel turn de unde ieşea un fum dens negru şi totul în jur era roşu, copacii roşii, totul roşu nu mai era cale de întoarcere. Ne-am speriat însă am concertat. Mulţi dintre cei care au fost atunci azi nu mai sunt printre noi. Din păcate, de foarte tineri au murit, pentru că atunci au mers şi elevi din clasele a X-a. Ţin minte şi acum că la ultimul concert un băiat a căzut pe scenă şi am fost nevoiţi să venim în ţară fără el. A fost spitalizat şi până azi se chinuie. Între timp a mai avut o erupţie şi am fost încărcaţi în 2 autocare şi trimişi acasă.
Ansamblul de dansuri „Struguraş”
De muzica pentru dansuri mă ocupam eu, pentru că pe muzică se scriu cuvintele sau în acest caz se gândea coreografia. Elementele pentru dans nu se împrumutau din alte părţi ale ţării. Erau unghenene sută la sută. Cum se juca la sate aşa era şi dansul nostru, iar fiecare localitate avea specificul său. Spre exemplu, diferit se joacă sârba în Costuleni, Sculeni sau Cornova. Foarte mult am lucrat în acea perioadă cu Efim Pincev (Notă: conducător artistic al ansamblului de dansuri „Struguraş”). Am scris şi o carte despre toată bogăţia folclorică a regiunii Ungheni. Dacă împrumuţi elemente nu mai eşti văzut cu ochi buni şi nu mai eşti invitat nicăieri.
În 2021 orchestra și ansamblul de dansuri „Struguraș” împlinește 75 de ani de activitate.
