Astăzi vorbim cu o femeie tânără, sinceră, comunicabilă, zâmbitoare şi simpatică, cu secretarul consiliului local al comunei Alexeevca, Natalia Mămăligă.
— În copilărie, fetiţele nu visează să devină secretar al consiliului local…
— La început, eu vroiam să fiu stewardesă, dar tata m-a convins că e periculos… Pe urmă am vrut să fiu militar – îmi plăceau femeile frumoase, înalte. Mai târziu mi-a plăcut foarte mult Raisa Alexeev care lucra secretar al sovietului nostru sătesc, era prietena mamei, îmi plăcea cum vorbeşte cu oamenii, cât era de atentă, dar niciodată nu m-am gândit că voi fi cândva secretar.
— Unde a învăţat Natalia după absolvirea şcolii?
— Natalia s-a dus la Ungheni să înveţe de fermier. Părinţii mei dragi, Nicolae şi Galina Ungureanu, au pământ. Ce-i drept, tata m-a sfătuit să mă fac pedagog sau medic, dar eu m-am gândit că să lucrezi cu copiii e greu, iar de bolnavi îmi va fi milă. Vroiam să fiu lângă mama şi tata, să le ajut. După ce am învăţat la Ungheni, am fost trimisă la Bălţi, să învăţ de maistru şi să predau la colegiu. Dar nu mi-a plăcut oraşul şi m-am dus să depun actele la Universitatea Agrară, însă era ultima zi de primire a documentelor şi am întârziat.
— Aţi plâns?
— Eu nu plâng niciodată, insuccesele mă fac mai puternică… Mătuşa mi-a propus să lucrez temporar la grădiniţa de copii. Când a venit un specialist, eu am plecat. În plus, aveam o mare dorinţă de a învăţa, ce-i drept, m-am căsătorit şi am născut o fetiţă.
— Soţul dvs. e din Alexeevca?
— El e din Todireşti, am învăţat împreună la colegiu, ne-am întâlnit patru ani, de cele mai dese ori ne vedeam în Ungheni. Am crescut în familii severe şi nu ne permiteam prea multe.
— Cât aţi stat cu fiica?
— Vreo doi ani. Doream foarte, foarte mult să învăţ. I-am rugat pe părinţi să mă sprijine, dar ei mi-au spus: rezolvă problema în familia ta, iar soţul tocmai plecase peste hotare la muncă. Pe urmă s-a născut fiul nostru. Peste un timp, m-am dus să lucrez infirmieră la Centrul de Sănătate, dar toţi îmi spuneau că nu e ceva potrivit pentru mine. Într-o zi am auzit de admiterea la Universitatea Pedagogică, n-am spus nimănui nimic, am împrumutat 100 de lei şi am plecat la Chişinău. Am fost admisă, părinţii s-au bucurat, soţul a spus că va achita plata pentru studiile mele. Peste un timp s-a eliberat postul de secretar al consiliului local care mi-a fost încredinţat mie.
— Care e principala problemă în sat la ora actuală?
— Ca în întreaga ţară – instabilitatea şi lipsa locurilor de muncă, ceea ce face ca tinerii să plece. Avem tineri buni, deştepţi, cu studii, păcat că deseori pleacă familii întregi. În satul nostru încă nu sunt multe case pustii.
— Satul are viitor?
— Speranţa moare ultima. Noi avem un avantaj, fiind mai aproape de Ungheni, în plus, familiilor tinere consiliul le dă pământ gratuit pentru a construi case. De când lucrez eu – aproape cinci ani – s-au repartizat vreo 24 de loturi. Da, se nasc copii. În primii ani de muncă mortalitatea depăşea natalitatea, iar anul acesta e invers. Care e motivul? Tinerii totuşi nu pleacă. Bărbaţii pleacă la munci, iar femeile rămân acasă.
— Pentru ce vă mai rămâne timp afară de muncă?
— Mă străduiesc să acord atenţie şi fiicei, şi fiului, şi soţului.
— Cu părinţii vorbiţi des?
— Sunt unicul lor copil, de aceea ne vedem des, sărbătorile le petrecem împreună. Ieri (9 decembrie – nota autorului) a fost ziua de naştere a tatei. I-am dorit sănătate — ea e principalul – şi mulţi ani de viaţă. El a răspuns că va fi sănătos şi va trăi mult dacă noi vom fi alături de el. Eu seamăn cu tata, chiar m-am născut şi eu în decembrie, dar pe data de 6.
— Vă vedeţi în aceeaşi funcţie peste câţiva ani?
— Sunt gata să lucrez, dar privesc viaţa treaz. Mâine pot apărea alte legi, cerinţe, descentralizare. Fără lucru n-am să rămân. Sloganul meu e următorul: niciodată să nu las mâinile în jos, să obţin totul.
