De la independență încoace mulți cetățeni de ai noștri se pomenise cu dilema, unde să-și găsească un loc de muncă. Dacă unii cumva își puteau găsi mai ușor un job, pentru alții aceasta era o mare problemă. Pe atunci alegeau să muncească în Rusia. Plecau mânați de griji și nevoi pentru a-și întreține familiile.
Ludmila, o femeie ca multe altele din orașul Ungheni, a activat la o întreprindere care a falimentat și s-a închis. Profesia pe care o avea nu-i oferea posibilități de angajare, motiv din care a hotărât să plece să muncească la Moscova. Creștea singură doi băieți și necesitățile îi erau destul de mari. Iată ce ne spune ea: „Am început să lucrez în calitate de vânzătoare la o piață de fructe și legume. Din puținii bani pe care îi câștigam trimiteam copiilor acasă pentru întreținere. Pe cei doi băieți i-am lăsat la o cunoscută, o fostă colegă de muncă, care la fel a rămas fără serviciu”.
Elena, prietena Ludmilei, a acceptat cu plăcere propunerea, primindu-i în familia ei: „I-am primit cu mare drag chiar dacă îi aveam pe ai mei naturali, la fel doi băieți. Grija pentru ei a fost mare, pentru că erau mici, în clasele primare. Le-am acordat grijă părintească și la școală, și în stradă, i-am păzit de tot ce-i rău”.
Ludmila a muncit din greu în Rusia, pentru ca mai apoi să apară o ofertă de a pleca în Israel să lucreze într-o familie ca femeie de serviciu. „Nu mi-a fost deloc ușor, deoarece nu cunoșteam limba, regulile și tradițiile lor, dar cu timpul m-am acomodat. Duceam dorul copiilor, dar știam că sunt în mâini sigure. Acolo, în Israel, lucram în apropiere de Fâșia Gaza, unde pe atunci se duceau lupte. Mi-a fost dat să aud împușcături, bombardamente, dar toate au trecut ca un vis”, mi se destăinuie femeia.
După câțiva ani de muncă în acea țară Ludmila s-a întors acasă, a cumpărat un apartament, unde să-și adăpostească familia, căci inițial trăiau într-un cămin. Revenind la baștină, și-a dorit să se angajeze undeva, dar aici situația nu se schimbase și dânsa n-a găsit munca pe potrivă.
După un timp o prietenă a sa, care muncea în Italia, i-a propus să vină acolo să lucreze, dar, din păcate, nu avea actele necesare pentru a pleca. Ajutată de un cunoscut, a încercat pe alte căi să ajungă la destinație, însă în drum a avut nefericirea să-și frângă un picior. A stat un timp la pat până s-a reabilitat, era greu, dar a fost susținută puțin de prietena sa. Și-a găsit cu greu un loc de muncă, care i-a permis cumva să trimită bani copiilor. Aceștia crescuse deja mari, dar odată cu aceasta și cerințele lor au crescut.
”Mi-a fost greu, ca în străini, câte odată mâncam doar paste, numai ca să-mi ajungă bani să le trimit copiilor să-și cumpere produse și să plătească chiria, căci trecuse în locuința noastră. Mă bucur de un lucru, că băieții au fost ascultători și nu mi-au făcut probleme, iar aceasta se datorează fostei mele colege, care a avut mare grijă de ei. Au învățat bine, au făcut facultate, dar s-au lovit de aceleași probleme ca și mine. Au studiat la universitatea tehnică, facultatea de inginerie, însă posibilități de angajare nu prea au avut în țară. Ambii au ales să plece peste hotare, unul în Olanda, iar altul în Anglia, care chiar a reușit să se angajeze conform profesiei”, spune Ludmila.
N-a mai dat de mult pe acasă, dar recent am avut ocazia să o revăd, căci a venit să-și petreacă mama pe ultimul drum. Am întrebat-o, desigur, dacă se mai întoarce în țară, la care mi-a răspuns cu tristețe: „Cu părere de rău, nu mă voi întoarce, nici eu, nici copiii mei. Vreau să-ți spun că mi-am aranjat viața acolo, nu mai muncesc din greu ca la început. Acolo lucrează și trăiesc deja o parte din rudele mele. De una regret, că am trăit tot timpul cu speranța că va veni o zi când ne vom întoarce cu toții acasă, dar n-a fost să fie. Aici, în Moldova, parcă ceva se schimbă, dar nimic nu s-a schimbat”, mi-a spus la finalul discuției cu amărăciune cunoscută mea.
