Nu de puține ori, fiecare din noi a văzut sau a simțit pe propria piele cum viața poate să ia o turnură total neașteptată. Astăzi poți să te mândrești cu o flexibilitate de invidiat, iar la scurt timp să te confrunți cu incapacitatea de a te mai ține pe două picioare. Este și trista poveste de viață a lui Vladimir Covățică, locuitor al orașului Ungheni. Ajuns la vârsta de 57 de ani, bărbatul își amintește cu lacrimi în ochi de vremurile când făcea armata în Federația Rusă, într-o unitate cu unul dintre cele mai stricte și severe regimuri. Pe atunci era un bărbat în putere, un gimnast de excepție și niciodată nu i-ar fi trecut prin gând că la 46 de ani va ajunge un invalid cu mâna întinsă.
Operația după care ar fi trebuit să danseze
Totul a început în 2005, pe când bărbatul era angajat în calitate de paznic. Atunci a început să acuze dereglări severe la mers. Medicul la care se afla la evidență i-ar fi spus că ar avea o hernie de disc și e nevoie de operație. Pe atunci Vladimir vedea operația la disc ca pe ceva sceptic și a refuzat. Ulterior, medicul său i-ar fi prezentat un caz fericit în urma unei astfel de operații, o doamnă, care avea același diagnostic, iar în urma intervenției, aceasta și-ar fi revenit complet. Entuziasmat, în cele din urmă, în anul 2008, bărbatul a mers la operația care urma să-l transforme într-o legumă. „De la Ungheni, mi s-a spus că am asigurare medicală și nu va trebui să achit nimic. La Chișinău însă mi s-a spus altceva. Cică, din asigurarea mea medicală mi se compensa patul și mâncarea, dar pentru operație ar trebui să plătesc, pentru că mi se pune acolo o piesă care trebuie cumpărată, sânge și alte ustensile necesare. Pentru acestea am plătit 10 mii de lei, deși nu am primit niciun bon pentru ei. După operație mi s-a dat un număr și mi s-a spus să mă programez peste un an la consultație, m-au bătut pe spate și mi-au spus că până atunci voi putea să și dansez. Adevărul însă a fost altul, acea operație m-a transformat într-o legumă”, ne-a povestit Vladimir. Dânsul a mai spus că peste un an de zile a încărcat câteva pachete cu brânză, salam și coniac și a mers la control, așa cum se obișnuia pe atunci, se gândea că după vizita sa la medic se va simți mai bine. Dar și acel medic s-a uitat la picior și în zona unde a fost operat și a spus că intervenția a fost reușită și rana s-a cicatrizat frumos, îndemnându-l la o vizită anul viitor.
Este deja veteran pentru ajutoare sociale
De când a devenit invalid de gradul II, bărbatul nu s-a mai putut deplasa decât prin casă. Avea nevoie de un dispozitiv ca să-l ajute să meargă, așa că l-a solicitat celor de la Direcția de Asistență Socială și Protecție a Familiei. După 5 ani de așteptare a primit și dispozitivul, cu condiția de a fi restituit după decesul său, fiindcă ar mai fi și alții la rând care așteaptă. Fericirea sa de a avea un cărucior, care-l va ajuta să se deplaseze, nu a durat prea mult, fiindcă nu l-a putut folosi decât vara, când mai ieșea pe afară, căci prin casă din cauza ușilor înguste devenea inaccesibil. Pentru a-și schimba ușile și a-și ridica o rampă la pragul din fața casei, bărbatul a făcut un calcul, iar din banii care abia de-i ajută să supraviețuiască nu a mai avut din ce face economii.
Primesc cu 50 de lei mai mult
Vladimir spune că de când este invalid nu a primit decât o singură dată, la început, acel ajutor de ziua invalidului. De atunci nu primește decât pensia de 718 lei și compensația de 120 lei. Soția sa lucrează la o spălătorie și are salariu de 1900 lei. Fiind și ea pensionară, conform unui calcul de stabilire dacă ești sau nu compatibil pentru ajutorul la încălzire, bugetul familiei ar depăși cu 50 de lei cel admis pentru acest ajutor. Drept urmare, în afară de pensie și compensație de peste 800 de lei bărbatul nu mai primește absolut nimic și doar soția din venitul ei mai reușește din vară să facă economii, pentru a cumpăra lemne.
Vladimir mai spune că a auzit-o noaptea plângând și îi pare rău că a ajuns o povară pentru ea, ca acum, la bătrânețe, aceasta să poarte pe umerii ei toate treburile casei, să se ocupe de el și la muncă să meargă. „Eu citesc ziarul și văd știri cu bătrâni invalizi, ajutați, felicitați, susținuți, dar vreau să spun că mie nu-mi trece nimeni pragul. Nu știu, poate ar avea alții parte de mai multă atenție, dar eu nu am parte de nicio stimă din partea nimănui”, acestea au fost ultimele cuvinte ale lui Vladimir, după care am plecat și am lăsat în urmă același om neputincios în fața destinului său.
Dar ce am putea face noi, jurnaliștii, pentru acești oameni? Sau mai bine zis ce ar putea face cei, în a căror competență se află viețile acestor oameni? Dacă singura lor scuză este faptul că ajutoarele sociale se oferă doar prin rotație și nu pot fi ajutați mereu aceiași oameni, păi atunci ce ar trebui să facă aceștia până când le va mai veni rândul sau dacă le va mai veni?
