Azi vorbim cu o ungheneancă care a emigrat acum 8 ani în Canada. Ea își împărtășește cu voi, dragii noștri cititori, povestea emigrării ei, cum e viața în Canada, ce au spus prietenii ei despre faimoasele noastre răcituri și ce îi lipsește din țara natală, dar și ce amintiri a lăsat aici, în Ungheni.
— Cine este Natalia Bodrug Zamă și de unde vine?
— Sunt o ungheneancă din cartierul Dănuțeni. Toată copilăria mi-am trăit-o la Ungheni, în partea orașului unde de dimineață puteam vedea cum gospodarii își duceau vacile la cireadă, unde gospodinele veneau să ne delecteze cu laptele proaspăt. Danuțeniul, de unde vin, e un cartier care îți permite să trăiești emoții diferite, să admiri locuri diferite. Parcă ești în oraș, dar parcă ai fi și la sat.
— Cât de mult te-au marcat locurile și oamenii de unde vii?
— Chiar și dacă sunt o dănuțeancă get-beget, nu pot afirma cu certitudine că-l cunosc ca cele cinci degete de la mână. În copilărie eram o fată foarte cuminte, în sensul că nu prea aveam obiceiul să cutreier cartierul pentru a-l descoperi. Eram cea mai mare în familie, aveam o oarecare responsabilitate pentru celelalte două surioare ale mele. Deseori, plimbările mele se limitau la magazinele din apropiere.
Dacă să vorbim de persoanele care m-au marcat, părinții rămân pe primul loc. Tata m-a învățat răbdarea, mama – perseverența și onestitatea, surorile – responsabilitatea și iubirea necondiționată.
Un loc aparte îl ocupă Zinaida Vrabie, profesoara de matematică. Ea mi-a dovedit că matematica poate fi un obiect, care să te fascineze și să îl îndrăgești fără să îți fie frică. Tot ea a fost cea care încuraja dezvoltarea personală a fiecărui elev din școală. De fapt, sunt atâția oameni, care m-au marcat, mai mult sau mai puțin.
— De ce ai ales Canada ca să emigrezi?
— Dacă sincer, nu a fost alegerea mea, a fost mai mult o întâmplare ilară, dacă să mă exprim mai clar. Soțul meu, care e și el din Ungheni, doar că dintr-un sat al raionului, are un simț al umorului bine dezvoltat (cei care îl cunosc vor confirma). Vine într-o seară de la serviciu și îmi zice: „Ce părere ai dacă noi vom emigra în Canada?”. La acel moment deja trei colegi de muncă de-ai lui erau în proces de emigrare canadiană. Eu am crezut din start că e o glumă, v-am spus mai sus că e glumeț, apoi el cunoaștea foarte bine cât de tare eu țineam la familia mea și mi-am zis că nu e ceva serios, de aceea i-am spus: „Hai!”. Acel „Hai!” s-a transformat în realitate. El a fost acel care s-a ocupat de toata partea administrativă, iar când venise momentul de a mă prezenta la interviu, eu încă nu credeam că e real ceea ce facem. Vizele din pașapoarte m-au trezit la realitate. Nu am plâns, pentru că mi-am zis că vom reveni dacă nu vom reuși. Și, iată, că deja sunt opt ani de atunci!..
— Cum e să iei viața practic de la zero, într-o țară, unde nu cunoașteai pe nimeni?
— Nu mi-a fost frică, fiindcă aveam alături de mine persoană iubită, copilașul nostru și curiozitatea de a cunoaște noi oameni, o nouă cultură, o nouă țară. Cel mai greu, chiar și până acum, e lipsa părinților, a familiei. Nepoții au nevoie de bunei, iar noi de părinți.
Atunci când am emigrat noi, era un pic mai ușor să te acomodezi, să îți găsești un serviciu. Acum e mai dificil, condițiile sunt altele și foarte riguroase. În acea perioadă nu era atât de important să cunoști cele două limbi oficiale ale Canadei – franceza și engleza. Ei aveau nevoie de lucrători calificați și tineri. Am însușit aceste două cerințe, dar, efectiv nivelul de comunicare în franceză sau engleză era practic zero la ambii.
Am avut noroc să întâlnim oameni de omenie, care ne-au ajutat foarte mult. Vreau să menționez că aici moldovenii sunt altfel un pic, parcă mai deschiși, mai săritori la nevoie.
Eu am fost nevoită o perioadă să stau acasă cu copilul, deoarece dreptul la sistemul medical local îl aveam numai după trei luni de trai. În aceste trei luni mă străduiam să nu stau închisă în casă. Mă plimbam. Datorită lor am făcut cunoștință și cu alte persoane, știam deja cartierul, unde trăiam. Între timp am început să învăț limba. Sotul lucra și asimila în același timp franceza și engleza, pentru a-i fi mai ușor.
— Ca să faci o comparație între Republica Moldova și Canada, spune-ne câteva diferențe și câteva caracteristici, care poate ne apropie (dacă le avem, desigur).
— În Canada prioritățile oamenilor sunt altele. Fudulia, frica, ranchiuna nu își au locul într-o relație. Oamenii nu au frică să își spună părerea, se bucură de fiecare moment, pentru că timpul e ceva iluzoriu, oamenii „nu sar” gardul ca să vadă ce are celălalt în ogradă. Apropo, aici nici nu avem garduri (zâmbește). Mă doare sufletul să văd cum Moldova se stinge. Se stinge de neștiință, de nedorință și de neîncredere. Țara noastră a dat oameni muncitori, poate prea muncitori, dar ei sunt plecați peste hotare. Moldova are pământ fertil, dar în mare parte e nelucrat, pentru că iarăși, nu sunt oameni să o facă. Moldova e mândră, poate prea mândră, ceea ce în cazul acesta e o caracteristică nu prea bună! Dar totuși e a noastră, chiar dacă suntem departe!
— Te consideri mai mult moldoveancă sau canadiancă? Cum menții legătura ta cu Republica Moldova?
— Eu sunt omul cu două patrii, cu două naționalități. Canadiancă, deoarece Canada e țara care mă ajută să mă dezvolt și care oferă posibilitate copiilor mei să crească într-o țară „necapturată”.
Moldoveancă, fiindcă acolo m-am născut, acolo îmi e familia, acolo mi-am petrecut copilăria și încă urmăresc pe internet știrile despre ce se întâmplă în țara copilăriei și o parte a tinereții mele.
— Cât de des revii acasă?
— Nu atât de des cât mi-aș dori. In opt ani am fost acasă numai o singură dată. Suntem prinși în diferite proiecte pe care nu putem să le abandonăm: studii universitare, serviciu stabil, școala, apariția celui de-al doilea copil.
— Păstrezi tradițiile și obiceiurile din Moldova și în Canada? Cum percep aceste obiceiuri prietenii și colegii tăi canadieni?
— Desigur. Noi în familie marcăm toate sărbătorile noastre. Spre exemplu, în dimineața Sfintelor sărbători de Paști neapărat ne spălăm cu ou rosu și alb pe față, așa cum o făceam în copilărie mereu, coacem pasca, mergem la biserică. De Crăciun facem crăciunei, colindăm.
Limba de comunicare la noi în casă e strict limba română, chiar dacă copiii mai au uneori tendința de a vorbi în franceză.
Prietenilor și colegilor mei le place foarte mult bucătăria noastră. Îmi amintesc cum prima data unul din colegi a gustat răciturile. Prima reacție a fost: „Beurk, jeleu sărat și cu usturoi”. Dar, apoi a mai cerut o farfurie. Ei adoră patiseriile noastre.
— Ce îți lipsește cel mai mult din Republica Moldova?
— Familia.
— Dacă ai avea posibilitatea să te întorci în timp, ai mai pleca din țară sau nu?
— De ce nu?
— Cum crezi, care e problema actuală a Republicii Moldova?
— Politicienii și frica populației.
