Când am văzut-o pentru prima dată pe Corina Cebotaru, şefă-adjunctă a Direcţiei Asistenţă Socială şi Protecţie a Familiei a raionului Ungheni, m-am gândit că prea devreme s-a pus pe umerii acestei fete o responsabilitate atât de mare. Dar abia când am făcut cunoştinţă cu ea am aflat că are deja o anumită experienţă de viaţă.
— Cine v-a pus acest nume frumos?
— Tata. Când m-am născut era în vogă cântăreaţa română Corina Chiriac. În acel an încă trei fetiţe au fost numite Corina.
— Numele Cebotaru cred că ar trebui căutat la Costuleni. Soţul e de acolo?
— Ambii suntem băştinaşi din acest sat. În familia părinţilor mei Maria şi Mihai Gaitur eu sunt cel mai mare copil, mai am doi fraţi. Familia noastră e foarte unită, cumsecade. Am crescut înconjurată de bunici, mătuşi, cu atât mai mult cu cât mama e dintr-o familie cu 11 copii. Aproape toţi unchii şi mătuşile mele trăiesc în Costuleni, doar una în Şicoveţ şi alta în Ungheni.
— Când vă adunaţi împreună?
— Cu regret, de doi ani nu mai este bunelul după mamă care pentru noi era un reper. Cu toate acestea, la sărbătorile religioase ne adunăm la bunica, Ecaterina Plugaru. Bunica mea are 87 de ani, 34 de nepoţi şi 28 de strănepoţi, cândva despre ea şi bunelul a scris ziarul raional.
— Să înţeleg că aţi crescut în dragoste, inima dvs. şi acum e plină de iubire… Spuneţi, de unde aţi apărut, aşa, cam pe neaşteptate?
— Am absolvit facultatea de matematică la Universitatea de Stat, am predat la liceul „Gheorghe Asachi”, apoi la liceul „Vasile Alecsandri” am predat matematica în limba franceză, după care şapte ani am lipsit din ţară. Mai întâi a plecat soţul, apoi eu, iar fiul nostru care acum are 17 ani a rămas cu bunica. Peste un timp am am decis să revenim, prea adânci sunt rădăcinile noastre în ţară. Aici s-a născut şi fiica noastră, ea are 6 ani. În familia mea sunt relaţii foarte armonioase.
— Înţeleg că sufletul dvs. e gata să-i îmbrăţişeze pe toţi suferinzii şi nevoiaşii, dar oricum matematica şi sfera socială…
— Am lucrat în această sferă. Din fire sunt, nu mă laud, sociabilă, altruistă, mereu caut să îndrumez, să dau un sfat, consider că e o vocaţie. Peste hotare am văzut un sistem social pe care aş dori să-l avem şi în ţara noastră. Acolo nu este atâta indiferenţă şi aş dori ca şi la noi să fie mai multă atenţie faţă de oameni. De un an muncesc aici, în asistenţa socială. Am satisfacţie morală atunci când reuşesc să le ajut oamenilor. Îmi place ceea cu ce mă ocup.
— Cu cine lucraţi?
— Cu copiii. Ei, cu părere de rău, de asemenea au probleme. Eu ştiam de ele, deoarece am experienţă de muncă cu copiii. Consider că principala lor problemă e lipsa de comunicare cu părinţii, în special, dacă aceştia se află peste hotare. Toţi copiii au telefoane mobile, comunică cu părinţii pe skype, dar lipseşte comunicarea directă când copilul are cea mai mare nevoie de ea. Desigur, trebuie să vorbim şi despre problema financiară din familii care influenţează asupra confortului psihologic al copilului.
— Când veniţi acasă de la serviciu încercaţi un sentiment acutizat de dragoste faţă de copii?
— Într-adevăr, când te ciocneşti de situaţii foarte complicate nu poţi să nu te gândeşti la copiii tăi, să nu cauţi răspunsuri, de ce s-a întâmplat aşa şi ce ieşire ai găsi tu într-o situaţie similară, ce ai face.
— În soluţionarea, să spunem aşa, a problemelor copiilor se întrezăreşte vreo luminiţă la capătul tunelului sau aşa şi ne vom bălăci în această mocirlă?
— Consider că pentru a ieşi din această, cum o numiţi dvs., mocirlă, în care ne aflăm de atâţia ani, fiecare trebuie să înceapă de la sine. Dacă fiecare va împărţi ce are el mai bun, tot aşa vor proceda şi cei de alături.
— Fiind o femeie atât de firavă, ce vă dă puteri? Dragostea familiei, a celor apropiaţi, a numeroaselor rude din Costuleni?
— Din fire sunt o luptătoare, încăpăţânată dar când puterile sunt la pământ, e destul să mă gândesc la ceva pozitiv, de exemplu, la familie, şi acest lucru mă face să merg mai departe, să nu mă dau bătută.
