Azi facem cunoştinţă cu Nicolae Odainic, un tânăr foarte calm, tăcut din fire, care de două luni se află în fruntea Substaţiei Urgenţă Medicală Ungheni.
— Sunteţi din Cioropcani? Aţi visat din copilărie să deveniţi medic? Poate părinţii au tangenţe cu medicina?
— Aşa e, sunt din Cioropcani. Mama e pedagog, iar tata lucrează la serviciul antigrindină. De medicină sunt legate rudele, şi cele după tată, şi cele după mamă. Când am absolvit şcoala, desigur, mă gândeam unde să învăţ mai departe, ce profesie să aleg, cu atât mai mult cu cât vremurile erau destul de grele. Am decis să studiez medicina, m-am dus, am depus documentele şi am fost înscris la secţia bugetară. Am absolvit facultatea în 2006, apoi trei ani am făcut rezidenţiatul la Chişinău. M-am specializat în medicină urgentă.
— De ce aţi ales una dintre cele mai dificile ramuri ale medicinei?
— Când eram student în anul III, am început să lucrez infirmier la salvare, apoi doi ani – felcer, iar din 2006 sunt medic la urgenţa medicală.
— V-aţi dus infirmier ca să câştigaţi o bucată de pâine?
— Desigur, acolo puteai lucra noaptea şi în zilele de odihnă, la Chişinău infirmierii plecau la apeluri împreună cu echipa, pe când la noi ajută şoferii care au pregătire specială.
— Când v-aţi mutat la Ungheni?
— După rezidenţiat m-am cerut în raionul meu, la punctul din Sculeni.
— La urgenţa medicală e destul de greu să lucrezi.
— E greu, începând de la comunicarea cu pacienţii, majoritatea dintre care, aş spune, au o atitudine iresponsabilă faţă de sănătatea lor, n-o păstrează, nu fac nimic pentru a preveni boala.
— Poate acum oamenii nu prea au încredere în medicină, de aceea şi sunt iresponsabili?
– Nu cred că de vină sunt lucrătorii medicali, pur şi simplu, aşa e situaţia. E greu şi din cauză că niciodată nu ştii la ce anume pleci, mai ales dacă e vorba de un accident rutier.
— De mult sunteţi în Ungheni?
— După Sculeni am lucrat în Corneşti, am fost şef al punctului, dar, dacă era necesar, lucram şi în Ungheni.
— Munca administrativă nu va dăuna practicii?
— Aici e mai multă răspundere. Dacă mai înainte eram responsabil de deciziile luate şi de pacientul deservit, acum port răspundere pentru tot colectivul, 76 de persoane împreună cu cei din Corneşti şi Sculeni. Ca să nu-mi pierd experienţa, fac gărzi de noapte şi în zilele libere, când am timp.
— Înseamnă că o faceţi în detrimentul familiei.
— Nu avem destui medici. Da, reiese că munca e mai importantă. Soţia, spre deosebire de mine, e jurist. Am făcut cunoştinţă când eram rezident. M-a cucerit prin dragostea ei de viaţă, firea pozitivă. Avem un fiu care acum împlineşte trei ani.
— Întotdeauna sunteţi atât de închis?
— Da, nu sunt prea sociabil. Aveţi dreptate, soţia mă completează foarte bine.
— În ce măsură urgenţa medicală corespunde cerinţelor actuale?
— Pot vorbi doar despre substaţia noastră. La noi muncesc profesionişti, începând cu medicii şi terminând cu şoferii. Întotdeauna avem medicamentele necesare. La fel şi utilaje. Atât doar că lipsesc 20 de medici, dar trebuie ca în fiecare echipă să fie un doctor. De ce nu doresc să lucreze la noi? Probabil, de aceea că e greu.
— Spre ce tindeţi?
— Mai întâi de toate, să-mi asigur familia, ca să trăiască îndestulat.
— Un medic, fie el şi şef, e în stare să asigure bunăstarea?
— Cred că nu e în stare. Apartamentul îl închiriem. Când voi avea? Dacă euro şi dolarul vor continua să crească tot aşa, vei avea nevoie de două vieţi, de una ca să câştigi bani şi de alta ca să trăieşti. Să plec? Probabil, trebuie să ai tărie de caracter pentru a pleca, a lăsa aici oamenii dragi, şi, nu e exclus, a pune cruce pe profesie.
