I. Moldova de la începuturi până la confirmare
Formarea statelor medievale românești este un proces istoric, care se desfășoară începând cu sec. al VIII-lea și sfârșit de sec. al XIV-lea, prin nobilimea din țările medievale române, se emancipează treptat de stăpânirea împăraților sau a regatelor vecine, și care se încheie cu întemeierea voievodatelor istorice românești: Țara Românească (Muntenia) și Moldova.
În viitorul spațiu geografic moldovenesc, tendința de constituire a formațiunilor statale a coincis cu un nou val de invazii ale popoarelor migratoare (slavi, cumani, unguri), ceea ce a condus la stagnarea procesului de unificare a formațiunilor prestatale. Populația băștinașă a Moldovei are ca origini triburi geto-dacice romanizate sau libere și elemente ale populațiilor migratoare.
Chiar și în condițiile dependenței de cuceritori populația băștinașă a constituit uniuni de comunități teritoriale sau obștești agrare, numite „țari” de la cuvântul terra – pământ.
Descălecatul Moldovei reprezintă la origine o versiune inițială a întemeierii Țării Moldovei, asociată cu tradiții orale și cronicile moldovenești. Conform tradiției, întemeierea noului stat este asociată cu numele lui Dragoș, primul voievod al Moldovei, care venind de la vânat din Maramureș la malurile râului Moldova (1359) la locurile descoperite, le populează cu români din Maramureș.
Dacă voievodul Dragoș a fost considerat „Descălicătorul”, Bogdan I, care a domnit în Moldova până în 1365, este considerat adevăratul întemeietor al statului moldovean de sine stătător, cu reședința la Baia – prin lupte – își asigură independența față de statul ungar.
Pe data de 2 februarie 1365 regele Ungariei, este nevoit să recunoască faptul, că Țara Moldovei nu mai era stăpânită de el. Cronica domniei lui Ludovic, regele Ungariei, scrisă de Ioan Tărnave, semnalizează eșecul expedițiilor întreprinse la Est de Carpați, precum și rezultatul final (terra…Moldavie in regnum est dilatat).
Ce ține de etimologia numelui principatului, Moldova, specialiștii arată că nu are nicio legătură cu numele cățelușei din legenda „Molda”. Originea cuvântului ar fi de origine tătărească sau în multe limbi indo-europene înseamnă „mucegai”, sau „pământ mănos, negru”, cu referire la cernoziomurile care abundă Moldova, mai ales nordul țării.
Prima etapă de unificare s-a produs prin contopirea voievodatului Moldovei cu cel al Valahiei de nord în urma căsătoriei lui Bogdan I cu Ana de la Siret, voievodină locală cu un întins ocol de sate din sudul zonei respective.
Procesul de unificare continuă pe timpul domniei lui Petru Mușatinul, prin stăpânirea orașului Suceava- centrul de reședință a voievodatului nordic. Aici el construiește o cetate din piatră și își stabilește reședința sa principală. Această unificare este recunoscută de regele polon ca „terrigenarum terre Valachie”.
Concomitent s-a produs și extinderea Țării Moldovei în partea de sud-est a spațiului Pruto-Nistrean. În perioada 1387-1391 extinderea în direcția sud-estică atinge limita Cetății Albe (Belgorod), ceea ce se soldează cu autoritatea domnului moldovean până la Marea Neagră, inclusiv zona Nistrului de Jos.
II. Moldova în timpul domniei lui Ștefan cel Mare
În vremea lui Ștefan cel Mare, Moldova se întindea peste toate ținuturile de la Carpații de Est până la Nistru și Marea Neagră. Oastea mare a lui Ștefan era o „oaste de țară” fără mercenar în principal. Țara era apărată de cetăți ca: Soroca, Tighina, Cetatea Albă, Hotin, Neamț, Chilia la Dunăre. După cucerirea Constantinopolului în 1453 de către otomani, pericolul Moldovei din partea lor a crescut considerabil. Urmat de un șir de războaie distrugătoare pentru Moldova, dar Ștefan cel Mare prin rezistența și diplomația sa a păstrat integritatea Țării Moldovei (1457-2 iulie 1504). Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un șir de biserici și mănăstiri atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos. Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, 20 iunie 1992.
III. Tratatul de la Luțk (2 aprilie 1711)
Tratatul de la Luțk (2 aprilie 1711) semnat între domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir și țarul rus Petru cel Mare, în mare secret. Motivul semnării a fost dorința lui Cantemir de a scăpa de jugul Imperiului Otoman. În tratat se expunea următoarele: Principatul Moldovei trebuia să recunoască puterea supremă a Moscovei, păstrându-și statutul de independență și tradițiile neamului (în primul rând limba română). Acordul salutat de o bună parte din boieri, cu rezerve serioase din partea altora (Ion Neculce etc.) Moșierilor ruși li se interzicea să achiziționeze pământuri și să-și strămute aici țăranii iobagi din regiunile interne ale Rusiei. Țările Românești rămâneau pe deplin suverane și în politica lor externă. Însă tratatul a expirat în 1711, când Petru I a pierdut conflagrația cu turcii din Campania de la Prut și Moldova redevine vasala Imperiului Otoman. La 16 iulie 1711 D. Cantemir părăsește Moldova pentru totdeauna, trece de la Iași peste r. Jijia la Petricani și se întâlnește cu Petru I la Semeni ( Ungheni), unde există un monument al întâlnirii lor, numit în popor „zamka”. Printre demnitarii care au pribegit cu domnitorul peste hotare, s-au aflat: hatmanul Ion Neculce, banul Savin Zmuncilă, Gheorghiță Mitre, Iordachi Aristarh, Pavel Rugină, Ilie Abza ș.a. Dimitrie Cantemir a stat în Rusia 12 ani, până la moartea sa, care a survenit în 1723.
IV. Anexarea Basarabiei la Rusia – o problemă de actualitate
Pe la 16 mai 1812 repre-zentanții imperiilor Rus și Otoman semnau dubioasa pace de la București, care încheia războiul ruso-turc de la 1806-1812 pentru Principatele Române și, ca rezultat al târgului, Moldova de Est de Prut (redenumită ulterior Basarabia), era anexată Rusiei Țariste.
Răpirea Moldovei de Est a fost unul din proiectele expansioniste ale Țarului Alexandru I și însemna pentru Rusia un succes. Trecerea arbitrară a Moldovei de Est la Rusia, cu care ea nu avea nicio legătură cu caracter identitar sau național, nu poate fi calificată altfel decât ocupație și subjugare prin anexare. De-a lungul anilor până astăzi, evenimentul nedorit se interpretează prin falsuri: act de eliberare de sub dominația turcească „prietenia de veacuri și frățească cu poporul rus”, care reprezintă interesele centrului imperial de la Moscova.
Abia după anul 1991, istoricii și-au exprimat opiniile despre tragismul întregului neam românesc, care a suportat pierderea teritoriului de Est a Moldovei și identității ei naționale. Autoritățile de la Chișinău nu au fost în stare să recunoască problema anului 1812 și să-și asume o atitudine față de drama săvârșită. La marcarea unui centenar de la anexarea Basarabiei la Rusia autoritățile de la Chișinău înălțau un monument țarului Alexandru I pentru a imortifica rusificarea Basarabiei. Însă autoritățile de la Chișinău nici nu se gândesc de a construi un monument al victimelor ocupației rusești din toate timpurile.
Va urma
