Eugen Doga scrie: „Nu cred, că avem multe personalități, care merită să reprezinte cultura românească, dar Eminescu este în toate”.
În publicistica eminesciană vom găsi neapărat ideea de unitate națională între hotarele istorice ale ființei și limbii române. El a fost promotorul de Unire a Țărilor Românești într-o Românie Mare, care avea să se înfăptuiască la 1 decembrie 1918.
Există texte eminesciene esențiale, pe care le găsim în ziarele timpului, ce urmează:
- Rasa română e cea istorică în aceste țări, e cea care își impune caracterul, limba și datina și să nu se creadă, că acest caracter energic și drept, această minte de-o înnăscută claritate și iubire de adevăr vor putea fi pe mult timp întunecate de tertipurile apucăturilor sofisticate și mizeria de caracter a stârpiturilor bizantine, ce ne guvernează azi. („Timpul”, VII, nr. 105, 16 mai 1882, pag. 1).
- Limba sa este poate singura care aproape nu cunoaște dialecte, obiceiurile poporului sunt în general aceleași, religia a rămas cu sciziunea formală a bisericii, aceeași în sinea ei. („Timpul”, VIII, nr. 57, 12 martie 1883, p. 1-2).
- Patriot e omul care contribuie la bunăstarea și înflorirea tuturor elementelor de țara sa, prin ridicarea simultană a tuturor, patria se ridică (idem).
- Munca, iubit popor românesc, iată sufletul și creatoarea tuturor lucrurilor mari.
- Un rău au partidele noastre, că se identifică fiecare din ele cu națiunea („Timpul”, II, nr. 9, 13.06.1878, p. 3).
- Nu există stat în Europa Orientală, nu există o țară de la Adriatica până la Marea Neagră, care să nu cuprindă bucăți din naționalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia și Herțegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unități etnice în Munții Albaniei, în Macedonia și Tesalia, în Pind ca și în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia, până sub zidurile Atenei, apoi dincolo de Tisa, începând cu toată regiunea Daciei Traiane, până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa și de Kiev. („Timpul”, III, nr.221, 26 septembrie 1878, p.1-2).
Mihai Eminescu a trăit plenar cauza românească și a avut de partea sa intuiția și dreptatea istorică în ceea ce privește destinul unei Românii Unite, al unei țări cu o limbă unică. Din cele relatate mai sus, Eminescu a fost promotorul consecvent al ideii de unire națională, dar a trăit sub amenințarea permanentă a aberațiilor dușmanilor săi, care nu vedeau în el decât un slujbaș al conservatorilor și aici îi avem în vedere pe liberalii vremii sale.
Eminescu face parte din ființa noastră cea mai profundă. Să menționăm faptul că au existat personalități pe ambele maluri ale Prutului de o înaltă ținută morală, Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Teodor Codreanu, Tudor Nedelcu, pe lângă regretații eminescologi Dimitrie Vatamaniuc, Zoe Dumitrescu Bușulenga, George Călinescu, care l-au santificat pe Eminescu, înscriindu-l cu litere de aur în eternitatea limbii române. „Nimeni n-are să ne-nvețe ce-am fost sau ce-ar trebui să fim, ceea ce suntem – români”. (Mihai Eminescu). Vom învăța oare astăzi ceva din înțelepciunea eminesciană?
