Recunosc din nou că nu sunt indiferentă față de oamenii care au cap pe umeri, mâini dibace și totul e în mâinile lor, iar dacă nu în mâini, atunci la picioare. Mihai Butnaru, locuitor al satului Costuleni, mi se pare, face parte anume din numărul acestor oameni. Discuția cu el am început-o de la familie, el a vorbit frumos despre buna sa gospodină și pâinea coaptă de ea, despre prisacă, am reușit chiar să facem rost de această fotografie în timp ce „stă de vorbă” cu albinele, despre căprițe, vinificație, plantele rare, sera sa mică.
— Toată viața vă este legată de satul Costuleni?
— Trebuie să încep cu vremea când m-am născut în 1944 (glumește). Pe data de 7 martie, de fapt, m-am născut pe 8, dar ca să nu fiu felicitat odată cu femeile, mai târziu am rugat să se scrie 7 martie.
— Buneii, străbuneii tot din Costuleni sunt?
— Străbuneii au fost gospodari buni, un bunel a avut prisacă, iar tatei nu i-a fost dată posibilitatea de a se ocupa de albinărit. Am fost 10 copii la părinți, eu eram mezinul, și, cu mare părere de rău, am rămas acum numai eu. Nu-mi rămâne decât să îngrijesc mormintele mamei și tatei, ale surorilor și fraților. În fond, aproape toți zac la noi la cimitir, numai surorile – în Măcărești.
— Cu ce v-ați ocupat în viață?
— Am muncit în kolhoz, începând cu brigăzile școlare. Când am mai crescut, am lucrat la fermă, cu mașinile după absolvirea școlii din satul natal. Cel mai mult am lucrat în domeniul mecanizării – tractorist, combiner și mulți ani – șofer. La vremea mea, am făcut trei ani serviciul militar la marină, în Murmansk. Eram deja căsătorit și pe 22 octombrie 1964 mi s-a născut fiica, iar a doua zi, m-au luat la armată. Însă dimineața am reușit să mă duc la maternitate și să-mi văd fetița.
— Adică, tu, soție, crește fata, iar eu mă duc la armată?
— Cam așa ceva. Dar slujeam bine și mi-au dat concediu. Când am venit acasă, fiica spunea de acum poezii. O întrebam unde e tata, ea răspundea că e la Gremiha, așa se numea baza militară unde slujeam eu. Peste un an și jumătate m-am întors acasă și abia atunci am devenit tată cu adevărat, vorbeam, mă jucam cu ea. Acum am o mare dragoste față de nepoți. Când creșteau copiii, voiam să fie disciplinați, atenți, să învețe bine. Cu nepoții e altfel.
— Ați muncit toată viața. La sat toți lucrează așa?
— Și eu, și soția am lucrat toată viața. Dar unii din generația noastră au învățat, așa cum azi tinerii se străduie să învețe. Toți copiii mei trăiesc în Chișinău, niciunul n-a plecat peste hotare. Fiul Mihai, în interese de serviciu, cutreieră jumătate din raioanele țării, organizează activități despre produsele întreprinderii sale.
— Fiul vă poartă numele, dar cum le cheamă pe fiice?
— Când s-a născut fiica mai mare, i-am spus soției: „Tu ești mamă, tu alege numele”. Ei îi plăcea Vica, Victoria. S-a născut a doua fiică și i-am dat Victoriei dreptul să aleagă numele, ea i-a zis surioarei Angela, iar aceasta i-a dat fratelui numele Mișulică. La Costuleni destul de des fiului i se da numele tatălui, bunelului sau străbunelului.
— Când v-au interesat plantele?
— Când am început îndeletnicirea cu albinele. Dar nu am prins a mă ocupa de la început, abia atunci când m-am gândit ce voi face la pensie. Nu știu de ce, oriunde mă aflam, observam imediat stupii, poate mi s-a transis de la bunelul pe care l-au cunoscut numai frații și surorile mele mai mari, îi spunea Axente Butnaru. Când am procurat albine, am început să cumpăr literatură despre îngrijirea lor. Am început de la 2 familii, am ajuns la 30, însă acum nu le țin la Costuleni. Mai târziu am citit despre plantele melifere, odată un doctor mi-a dăruit o carte despre plantele medicinale și am început să mă interesez, să le culeg.
— Ce mai aveți pentru suflet?
— Totul e pentru suflet, mai ales primăvara, am seră, căpșune, zmeură, trebuie să le îngrijesc. Iubesc radioul, aproape că nu mă despart de el, întotdeauna sunt la curent cu evenimentele. Desigur, uneori doresc să fie liniște și atunci am Prutul – el e alături. Când se întâmplă să ies noaptea din casă, cerul e senin-senin, presărat cu puzderie de stele, se vede Calea Lactee, numită și Calea Robilor. Am văzut și Aurora Boreală în nopțile polare.
— Să revenim la Costuleni. Satul are viitor?
— Tinerii pleacă peste hotare și e bine, cred eu, lasă să învețe a lucra, a-și stima părinții, pe cei vârstnici. Cineva va rămâne, dar cei mai mulți oricum se vor întoarce. La noi în sat se întorc, deoarece aici le sunt părinții. Cumpără pământ, își construiesc case frumoase și bogate. Chiar dacă vor rămâne acolo, cu vârsta, umplându-și buzunarele, se vor întoarce oricum. Ce să faci, banii sunt o resursă vitală. Acum vremea e alta. Dar cred că satul are viitor.
