Început aici.
A urmat apoi Polonia. La deschiderea dezbaterii, Roosvelt a spus că SUA ar furniza Linia Curzon cu granița estică (1919), atât timp cât Polonia era compensată printr-un teritoriu german la vest. Totodată, a sugerat ideea, dacă Uniunea Sovietică ar face concesii polonezilor cu privire la noua graniță estică, așa cum ar fi acordarea a orașului Lvov și a depozitelor de petrol din regiune, deși nu a insistat prea tare asupra acestui lucru. Churchill, în ciuda criticilor din parlamentul britanic, a rămas ferm pe poziții pentru Linia Curzon ca graniță estică a Poloniei, fără orașul Lvov. În așa fel rămânând în afara graniței de Est a Poloniei în jur de trei milioane de etnici polonezi. Guvernul polonez în exil de la Londra s-au opus recunoașterii oficiale a noii frontiere, iar liderii occidentali nu au reușit să obțină de la Stalin nici un fel de cedări. După prăbușirea URSS în 1991, Linia Curzon a devenit frontiera de est a Poloniei cu Lituania, Belarus și Ucraina.
F) Churchill a fost mare susținător al celor trei țări baltice (Lituania, Letonia și Estonia), în încercarea de a le păstra libertatea care le fusese acordată prin Tratatul de la Versailles (1919). Cu toate acestea, nici Churchill și nici Roosvelt nu au încercat la Ialta să se opună încorporării lor în Uniunea Sovietică. La Ialta, părțile au preferat, pur și simplu, să ignore problema balticilor, pe baza unei înțelegeri tacite, dar niciodată explicită din partea americanilor și britanicilor…
G) Soarta României nu a figurat pe agenda Conferinței de la Ialta, ea fusese hotărâtă cu mult înainte în timp. Unul din artizanii abandonului României și în genere a Europei de Est a fost W. Churchill, iar americanii au decis să abandoneze Europa de Est, după cum afirmă documentele vremii, nu avea interese în zona respectivă și prin refuzul lui Roosvelt de a interveni militar în Balcani (1943). Încă în octombrie 1944 Churchill, pe o banală foaie de hârtie a făcut cadou lui Stalin în felul următor: „România în proporție 90% în sfera de ocupație sovietică și 10% engleză; Grecia 90% – în sfera britanică și 10% sovietică, Bulgaria în proporție de 75% oferită sovieticilor; Ungaria și Iugoslavia 50 la 50…Toate acestea banalități au fost consfințite la Conferința de la Ialta”.
H) Cum timpul se scurgea rapid, Churchill a ridicat problema tratamentului criminalilor de război germani, numind subiectul „o eroare care îmi aparține”. Încă în 1943 Molotov, Eden și secretarul de stat Cordell Hull, au emis „Declarația de la Moscova” privind crimele de război. Redactată în mare parte de Churchill, acesta cerea ca germanii suspectați de atrocități să fie „trimiși în țările care au fost comise faptele lor abominale”, iar marii criminali de război, vinovați de crime în mai multe țări, să fie judecați de Aliați.
I) În decursul ședinței din 9 februarie 1945, a fost abordată și discuția despre „Declarația comună privind Europa eliberată”. Redactată de către Departamentul de Stat al SUA și aprobată de miniștrii de externe, declarația era destinată să fie difuzată în lume după încheierea conferinței. Aceasta menționa restabilirea ordinii într-o Europă eliberată și despre reconstruirea vieții economice naționale, pentru a permite „popoarelor eliberate să distrugă ultimele rămășițe a nazismului și fascismului și să creeze instituții democratice alese de ele”. De asemenea, a reiterat un element cheie al Cartei Atlanticului – „dreptul tuturor popoarelor de a-și alege forma de guvernământ sub care vor trăi” – și a promis că aceste trei mari puteri vor asista popoarele eliberate pentru a promova condițiile în care să-și poată exercita aceste drepturi… Roosvelt a subliniat că Declarația comună se va aplica „în orice zonă sau țară în care este necesar”, inclusiv în Polonia, unde alegerile vor fi văzute ca un prim test de punere în practică a Declarației. Iar Molotov îi strecoară ideea lui Stalin că Declarația despre libertăți…merge prea departe”.
Î) O surpriză autentică i-a fost rezervată lui Churchill când în dimineața de 11 februarie, Roosvelt le-a arătat lui și lui Eden, ministrul de externe, acordul secret care stabilea condițiile lui Stalin pentru intrarea în război împotriva Japoniei și i-a cerut să semneze. Eden a fost îngrozit de faptul că Roosvelt „a găsit timp să negocieze în secret, fără să-și informeze colegul britanic, un acord cu Stalin care să acopere Orientul Îndepărtat”. În opinia sa, acordul secret era „un efect secundar compromițător al Conferinței”. În memoriile sale, Churchill a afirmat că acordul a fost „o afacere americană și, cu siguranță era de interes primordial pentru operațiunile lor militare…”. În cele din urmă, Churchill a semnat în mod corespunzător documentul care a fost ținut „în cel mai mare secret”. Nici Churchill și nici Roosvelt, nu au contestat mențiunea din acord ca: „șefii celor trei puteri au fost de acord că acele revendicări ale Uniunii Sovietice vor fi îndeplinite fără niciun dubiu după ce Japonia va fi învinsă”. Așa a fost și este în politică nu există moralitate.
Ialta nu a pus capăt „sistemului de acțiune unilaterală, al alianțelor exclusive, sferelor de influență, echilibrelor de putere”, așa cum a susținut Roosvelt în discursul său în fața Congresului american, din 01 martie 1945. A fost în general, și în mod specific despre acorduri poloneze „un compromis”. Întrebarea multora este ce ar mai fi putut face liderii occidentali atunci când trupele sovietice ocupaseră deja teritorii atât de largi din Europa de Est? Răspunsul este unul privind retrospectiv. Dacă acea Conferință de la Ialta (1945), ar fi avut loc la data propusă inițial, în vara anului 1944, apoi amânată pentru toamnă și apoi de Roosvelt, până după investirea președintelui SUA (ianuarie 1945). URSS ar fi fost în posesia a unor teritorii reduse din Europa de Est, care ar fi putut avea mai multe opțiuni pentru a grăbi înaintarea aliaților. Situația în care se aflau avea mai multe analogii cu cea a Crimeii de astăzi, anexată de către Rusia, și cea cea din Vestul Ucrainei (Donețk și Luhansk). Liderii occidentali au avut și au puține sancțiuni viabile împotriva Rusiei, în afară de presiunea morală.
Singura pârghie pe care ar fi putut să o folosească pentru un avantaj mai bun și într-o măsură mai mare decât au făcut-o a fost puterea economică a SUA. Stalin a recunoscut puterea dolarului și a industriei americane, atunci când a spus:„Cele mai importante lucruri în acest război sunt mașinile”. SUA era o „țară de mașini…Fără utilizarea acestor mașini, prin intermediul Lend-Lease, am pierde acest război”. Dar nimeni nu dorea să riște să fractureze complet alianța, mai ales când Uniunea Sovietică purta cele mai grele lupte cu victime enorme.
Stalin a observat cu perspicacitate că „în politică trebuie să te ghidezi după calculul forțelor”. Prin urmare, deși Roosvelt și Churchill au căutat să echilibreze cererile cetățenilor obosiți de război pentru pace și nevoia de dreptate pentru țările din Europa de Est, au avut puține pârghii prin care să influențeze URSS. Occidentalii de astăzi, au cu mult mai multe pârghii de influență asupra Rusiei, dar ele se limitează preponderent la declarații.
Cu toate acestea aspirațiile redactate de Roosvelt pentru discursul din Ziua Jefferson (13 aprilie) 1945, programat pentru a doua zi după moartea sa, „Scopul, prieteni, este pacea… un sfârșit pentru începuturile tuturor războaielor… pentru aceste rezolvări nepractice și nerealiste ale diferendelor dintre guverne prin uciderea în masă a popoarelor” rămân la fel de viabile și astăzi ca și atunci.
Sursa principală „Opt zile la Ialta”, Diana Preston, București, 2022
