„Problemele victoriei sunt agreabile decât cele ale înfrângerii, dar nu sunt deloc mai puțini dificili”, spunea Winston Churchill la Conferința de la Ialta a celor trei puteri (SUA, Marea Britanie, URSS) februarie, 1945.
Controversele continuă cu privire la întrebarea dacă prețul plătit de liderii occidentali pentru „lâna de aur” pe care o reprezenta pacea a fost prea mare, dacă stabilitatea Europei Occidentale a fost cumpărată cu prețul pierderii libertății în Est. în anul 2005, președintele SUA, George Bush, ținând un discurs în Letonia a comparat acordurile de la Ialta cu Acordul de la Munchen, din 1938 și cu pactul dintre Germania nazistă și Rusia comunistă (1939), sugerând că Ialta a lăsat Europa „divizată și instabilă”. Astfel, „a fost una dintre cele mai mari nedreptăți ale istoriei… Încă o dată atunci când guvernele puternice au negociat, libertatea națiunilor mici a fost cumva sacrificată”. Opinii similare au fost exprimate anterior, printre alții, de cancelarul german Helmut Kohl și de președintele francez Francois Mitterrand… Povestea de la Ialta, contextul și consecințele sale dezvăluie modul de gândire, tacticile, opțiunile disponibile și reacțiile fiecăruia dintre principalii jucători: vicleanul, enigmaticul, dar grav bolnavul Roosvelt; obosit de război, elocvent, deși conștient de faptul că locul pe care îl ocupa Marea Britanie în lume scădea, Churchill rămâne vorbăreț; și Stalin, un autocrat hotărât să nu facă concesii și să obțină tot ce dorea, cu orice plată umană.
Cei trei lideri care aveau să decidă, la Ialta, sfârșitul războiului și forma viitoarei păci au avut doar un singur scop comun – înfrângerea rapidă a Germaniei naziste. Cum trecutul și drumul lor spre putere a diferit în mod contestabil, la fel și aspirațiile și ambițiile lor se contrapuneau.
Churchill, care împlinise 70 de ani în noiembrie anterior, era cel mai învârstă; Stalin, născut în decembrie 1878, avea 66 de ani, iar Roosvelt, cel mai tânăr, urma să împlinească 63 de ani pe 30 ianuarie 1945, când se îndrepta spre conferință. Stresul și tensiunile funcției și ale războiului își puseseră amprenta asupra celor trei. Niciunul nu avea în mod deosebit o sănătate bună, Roosvelt fiind în mod evident cel mai bolnav. O criză de poliomielită, îi îngreuna mișcarea de la brâu în jos, sperând mereu spre o îmbunătățire. Stalin suferea de psoriazis cronic, amigdalită, reumatism și probleme la picior. Churchill era supraponderal pentru ce în 1942 a fost nevoit să-și mărească dimensiunile biroului de lucru. De-a lungul vieții sale, a suferit de mai multe ori de depresie, pe care o compara cu „un câine negru în spate”.
În ceea ce privește aspectul fizic, Churchill și Stalin erau scunzi, chiar dacă potrivit unui dintre interpreții săi, Stalin purta „suporturi speciale sub călcâie, încorporate în talpa cizmelor sale, pentru a-l face să pară mai înalt decât era”.
Roosvelt era cu peste 15 centimetri mai înalt decât oricare dintre ceilalți doi, măsurând 180 de centimetri înălțime.
Așa cum se cuvenea unui care avea deja la activ trei mandate prezidențiale și se angajase într-un al patrulea, Roosvelt, urmărea permanent îndeaproape politica internă. Nu a mers niciodată mai departe decât credea el, prin discuțiile sale radiofonice „amicale”, s-a asigurat, că electoratul a înțeles și a apreciat mesajul și motivele sale. „Președintele, cu toată inima lui caldă și cu bunele intenții, este considerat de mulți admiratori că se mișcă în funcție de opinia publică, mai degrabă decât să o conducă și să o formeze”, scria unul dintre experți.
Churchill – singurul prim-ministru britanic care a purtat în mod regulat uniforma militară în timpul mandatului și a fost propriul său ministru al apărării – s-a concentrat pe desfășurarea războiului și pe relația dintre Marea Britanie și aliații săi. Nu numai că a avut puțin timp, dar și puțin chef de a se ocupa de politica internă. Astfel, el a lăsat membrilor cabinetului său de coaliție o libertate semnificativă de acțiune în acest domeniu. Stalin, el era liderul incontestabil atât în chestiuni politice, cât și militare, având încredere în puțini și luând doar el deciziile importante. Fiica sa, Svetlana, spunea: „Sentimentele umane au fost înlocuite în cazul lui de considerații politice. El știa și simțea jocul politic, nuanțele și tendințele sale. Era complet absorbit de aceasta…”.
Urmează în continuare episoade de la Conferința celor trei lideri mondiali:
A) 04 februarie 1945, către ora 17.00, delegații s-au adunat în Palatul Livadia pentru prima sesiune plenară. Cei trei lideri, care, după cum s-a constat controlau împreună „cea mai puternică forță militară adunată vreodată”, s-a așezat pe locurile atribuite, în jurul mesei mari și rotunde, acoperită cu o față de masă de culoare maronie, așezată lângă șemineu. În dreapta fiecărui lider se aflau șefii săi de la externe – Molotov, Eden și Stettinius. Pe tot parcursul conferinței, fiecare lider avea în stânga sa un interpret, care traducea cuvintele. Responsabilitatea lor era imensă. „Suntem complet în mâinile lor s-a exprimat Stalin. Rapoartele militare au fost prezentate din partea sovietică de adjunctul statutului major Alexei Antonov și din partea americană de generalul Marshall. De asemenea, s-a propus ca „în ziua următoare, cei trei lideri să discute „despre viitorul Germaniei, dacă mai are vreunul”…
B) Această primă sesiune plenară – un model de politețe și sprijin reciproc – s-a încheiat cu puțin timp înainte de ora 20.00 cu un acord ca statele majore militare sovietice, americane și britanice de la Ialta se vor reuni a doua zi (5.02.1945) pentru a discuta despre cum să coordoneze cel mai bine acțiunile privind fronturile de vest și est. Concomitent vor lucra și miniștrii de externe acelor trei puteri. Acesta era modelul conferinței, Roosvelt, Churchill și Stalin, care se întâlneau zilnic, de obicei la ora 16.00 și dezbăteau până seara târziu, apoi trimiteau problemele comandanților militari și miniștrilor lor de externe, care le discutau în dimineața următoare și seara la sesiunile plenare raportau în fața liderilor…
C) 5.02.1945, sesiunea plenară a zilei a început la ora 16.15. La Teheran încă (1943), cei trei lideri conveniră că, în privința ocupației, Germania ar trebui să fie împărțită în trei zone, una pentru fiecare țară, iar ulterior au decis că SUA vor prelua sud-vestul, Mare Britanie în nord-vest și Uniunea Sovietică în est. În ce privește viitorul pe termen lung al Germaniei, acestea au ajuns la concluzia generală că, pentru a proteja securitatea Europei, Germania ar trebui să fie dezmembrată în mai multe state, dar au hotărât și în câte anume.
Totuși, adevăratul șoc pentru Churchill în acea zi a fost remarca accidentală a lui Roosvelt, de a i se promite Franței o zonă de ocupație în Germania, afirmând că, „el nu crede că trupele americane vor rămâne în Europa mai mult de 2 ani”, deoarece nici Congresul, nici opinia publică americană nu ar permite așa ceva. Acest lucru a reprezentat o surpriză și pentru consilierii lui Roosvelt, deoarece nu discutase acest lucru cu ei. Temându-se nu numai de o Germanie renăscută, ci și de intențiile sovietice în Europa, Churchill își dădea bine seama că Marea Britanie obosită de război, avea nevoie de ajutor, acest lucru ar fi putut veni din partea Franței…
D) Problema reparațiilor Germaniei a provocat fricțiuni între delegații. În deschiderea discuției, Roosvelt i-a spus lui Stalin că nici SUA și nici Mare Britanie nu doreau „reparații germane în forță de muncă”, deși Uniunea Sovietică folosea pe larg forța de muncă a sclavilor- prizonieri. Estimările Rusiei cu privire la reparații din contul Germaniei erau „practic astronomice” – ei doreau cel puțin zece miliarde de dolari înapoi, prin două moduri, confiscarea și îndepărtarea fizică a 80% din fierul și oțelul german, industriei inginerești, metalurgice și chimice și 10% din „uzinele de aviație, instalațiilor pentru producția de petrol sintetic și a tuturor celorlalte întreprinderi militare” fără a se gândi la soarta poporului german. Pentru Churchill, astfel de cerințe erau extrem de exagerate. „ Nu a căutat niciodată să calce în picioare un dușman căzut, fie că era vorba despre un adversar politic sau o națiune înfrântă”, scria un coleg de-al premierului britanic. Roosvelt a spus: „America nu ar vrea forță de muncă, fabrici sau utilaje”, dar ar putea confisca modestele active ale Germaniei în SUA „estimate la mai mult de două sute de milioane de dolari”. Cu toate acestea, el a susținut pretențiile exagerate ale Rusiei, până a nu lăsa populația germană să moară de foame. Stalin a rămas sceptic față de poziția celor doi aliați…
E) când sesiunea plenară s-a deschis pe 6 februarie la ora 16.00, Polonia nu a fost primul punct dezbătut. A fost prezentat un scurt raport al ministrului american de externe, Stettinius, cu privire la condițiile de capitulare care urmau să fie înaintate Germaniei. Churchill și-a reînnoit cererile pentru o Franță puternică, după plecarea trupelor americane acasă. Roosvelt a întors conversația în mod clar către Națiunile Unite, unde ministrul Stettinius a expus următoarea formulă de vot; fiecare dintre cei 11 membri ai consiliului ar avea un vot, în ce privește de procedură, orice moțiune urmează să fie votată de cel puțin 7 membri. Cei cinci membri permanenți: Uniunea Sovietică, SUA, Marea Britanie, China și Franța, fiecare dintre ei având un drept de veto efectiv, prin refuzul sprijinului lor. Stalin, după mărturisirea unui consilier american „tipul acesta nu poate fi prea interesat de organizație pentru pace”…
