Sfârșit.
Început aici.
La început locuiam într-o odaie 3-4 familii și câte un pat pentru fiecare familie. Toți membrii dormeau pe un pat, cum s-ar spune, de-a lungul. Era foarte greu, nu aveam nici ce așterne și nici cu ce ne înveli”. Dacă acum ne permitem să avem „mofturi culinare” atunci în 1941-1949 citez: „din partea mâncării și mai greu, doi ani nu am mâncat deloc sare, nu am mâncat pâine curată până în 1949, adică pâinea nu era din făină curată, dar se amesteca cartofi cu făină, ni se dădea 6 kilograme de făină pe lună la familie. Când în 1949, ne-au dat pâine și zahăr, noi am început a tremura de emoție”.
Informații din alte surse ne spun „Hrana era foarte proastă. Luni de zile nu primeam decât o ciorbă din tomate verzi sau ciorbă de varză. Pâinea o împărțeam în părți egale. Vara furam din când în când câte ceva de pe câmp, atunci când treceam pe acolo, de exemplu sfeclă sau știuleți de porumb”. Deportații din Siberia s-au pomenit lipsiți de cele mai elementare condiții de trai, iar foametea, frigul și bolile a curmat viața la mii de oameni. Conform surselor „Mulți s-au îmbolnăvit de subnutriție, iar numărul decedaților creștea în mod îngrijorător. Picioarele, burta, și capul acelor oameni se umflau, arătau ca niște monștri. Mureau, în final. După deces, apa dispărea din țesuturile lor și nu mai rămânea decât un schelet, peste care era trasă pielea…În primul an erau cei mai mulți morți. Au murit în special cei bolnavi de inimă” Toate le îndurau cu jertfă de sine, dar dorul de casă îi mistuiau sufletul până la inimă și așteptau ziua când vor fi eliberați de sub acest chin. A venit ziua când au fost declarați liberi. Au venit soldații și i-au anunțat că sunt liberi, pot să plece încotro le dorește inima și au plecat, lăsând totul baltă, însă săteanul nostru nu s-a întors. „Eu mi-am întemeiat o familie, am primit diploma de căpitan de navă, dar mama cu cele două surori ale mele plângeau că vor acasă și, după moartea lui Stalin, s-au întors acasă, cu toate acestea până la urmă s-au întors în locul din care au plecat. Eu am venit mai târziu acasă, veneam în vizită, dar m-am reîntors când mi-a murit soția. Mama mea cu surorile mele s-au întors acasă în 1957, dar construind o nouă casă, un nou destin”.
Reveniți la baștină, erau așteptați de rude, cunoscuți. Chiar dacă era o rușine pe atunci să spui că ai fost deportat în Siberia, totuși se povestea, cu mult chin, cu multă durere, despre cele îndurate. Deportații erau tratați drept „dușmani ai poporului”, autoritățile nu le primeau copii la instituțiile de învățământ, posturile de muncă erau refuzate. În urma deportărilor au avut de suferit atât maturi, cât și copii, de rând cu cei bătrâni. Dar, privind mai profund, cel mai mult au avut de îndurat femeile și copiii, care, în mod firesc, nu puteau fi supuși unui asemenea barbarism.
Deși oamenii au avut de îndurat mult din cauza deportărilor, ei nu puteau să vorbească despre acest calvar, pentru că era o rușine să fii copilul unui deportat sau să te naști în Siberia. Și astăzi mulți încearcă să ascundă această pagină din biografia lor, să uite această istorie.
A fost o perioadă îndelungată, când durerile și suferințele nu puteau fi rostite și aceste regrete erau doar în mințile oamenilor și în familiile celor deportați.
Așadar, Nicolae Podolean pentru mine este și rămâne un erou care a rezistat calvarului din Siberia. În pofida trecerii anilor, în memoria domnului Podolean amintirile groaznice au rămas pecetluite cu literele suferinței și supraviețuirii. Amintirile lui despre anii petrecuți departe de casă, într-o lume străină sunt o parte a istoriei noastre, care va suna ca un ecou în clopotnița satului nostru.
