În cadrul Conferinței de Istorie și Cultură Locală, ed. a III-a, care a fost organizată la inițiativa Asociației Istoricilor „Nicolae Iorga” din Ungheni cu prilejul celor 81 de ani de la primul val de deportări, au fost prezentate rezultatele concursului „Deportările din localitatea ta”. Competiția s-a desfășurat la mai multe categorii de vârstă și secțiuni: eseu, proiect de cercetare și film. Ziarul „Unghiul” va publica eseurile. Prima lucrare este cea semnată de Laura Iutiș, care a câștigat locul I, secțiunea gimnaziu.
Libertatea care acum ne pare un lucru firesc, libertatea de exprimare, de alegere, au fost anulate de represiunile staliniste. Deportările au constituit una din cele mai dureroase pagini din istoria românilor basarabeni care au fost numiți „dușmanii poporului’’, deportările trebuiau în cele din urmă să ducă la depopularea spaţiului dintre Prut şi Nistru, la strămutarea populaţiei româneşti din Basarabia în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S., preponderent în Siberia.
Cele trei valuri de deportări au schimbat destine, afectând sute de mii de familii. Toate s-au abătut ca niște „uragane”, spulberând amintiri, agonisiri de o viață. Mai întâi, primul val de deportări (12-13 iunie 1941), apoi, al doilea val (5-6 iulie 1949) și cel din urmă val de deportări (31 martie – 1 aprilie 1951).
Urgia aceasta nu a ocolit nici localitatea mea. Astfel, conform Cărții Memoriei, din satul Semeni, raionul Ungheni, au fost supuși represiunilor staliniste: Podolean Mitrofan I. (n. 1900), Membru al Partidului Național-Țărănesc. Arestat în 1941. Internat în lagărul din Ivdel, reg. Sverdlovsk, a decedat în detenție la 31 decembrie 1941; Podolean Elisaveta S. (n. 1905), sotia, şi copiii: Nicolae (n. 13.05.1928), Ludmila, Ana, Maria – deportați în reg. Tiumeni în 1941 (reabilitați în 1990); Gorincioi lon V. (n. 1908). Condamnat în 1945 la 10 ani privațiune de libertate sub acuzația de colaboraționism. Internat într-un lagăr din reg. Celeabinsk. Reabilitat in 1991; Casian Maria I. (n. 1891). Supusă represiunilor în 1949. Cap de acuzare – colaboraționism.
Ceban Gheorghe C. (n. 1890), soția Efimia Gr. (n. 1884) – supuşi represiunilor în 1949 ca familie de chiaburi; Nour Gheorghe I. (n. 1886) şi soția Vera M. (n. 1896) – supuşi represiunilor în 1949 ca familie de chiaburi; Pascari Grigore L. (n. 1879). Supus represiunilor în 1949.
În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 în Basarabia începe un cumplit val de deportări în Siberia. Seara părea a fi una obișnuită, când țăranii, după o zi de muncă, se pregăteau de somn. Dar liniștea din sat a fost întreruptă de invazia oamenilor „roșii” la mijloc de noapte. În jurul orei 2.30 a fost dat startul acțiunii, soldații sovietici au pătruns în gospodăriile țăranilor.
Voi încerca să redau destinul deportatului Nicolae Podolean, care era un copil nevinovat și naiv, din satul meu natal Semeni, având ca scop descrierea calvarului neamului nostru prin interviul unui deportat. Cauza deportării era că tatăl său, Mitrofan Podoleanu, a fost membru al Partidului Național-Țărănesc. Cel mai tragic a fost că familia a fost despărțită. Tatăl Mitrofan a fost internat în lagărul din Ivdel, regiunea Sverdlovsk, iar soția și copiii duși în regiunea Tiumeni. Despre momentul deportării domnului Nicolae Podolean citez în baza interviului: „Au intrat în casă, ne-au trezit și ne-au spus să ieșim din casă. Țipete, gălăgie, noi parcă eram buimăciți. Eu țin minte cum alergam în urma căruței cu un iepure, pe care îl scăpam, apoi iar îl prindeam, soarta iepurelui parcă se asemăna cu a noastră”. Majoritatea sătenilor erau îngroziți de ce se întâmplă și speriați pentru propria viață. Cei care erau urcați în mașină și duși, înțelegeau că se despart poate pentru totdeauna de casă, sat, rude, baștină și, dacă mai aveau putere, își luau rămas bun. Peisajul uman ce domina în sate și la stațiile de tren era înfiorător: plâns, răcnete, disperare, frică, neputință. „Eram foarte mulți în vagoane, erau și evrei. Am mers aproape două luni, cu trenul, apoi cu căruțe și cu vaporul, și chiar pe jos. Tata a fost luat de lângă noi, el a avut alt drum, a fost pus la munci mai grele, dar el era voinic. Nu a suportat că a fost despărțit de familie, doar era inimos, a fost găsit mort la muncă, a suferit un infarct. Nu a rezistat la acest drum lung sora cea mai mică, Marița, care avea un an de zile, de care mama cu greu s-a despărțit”. În acest drum spre „Raiul sovietic” a pierdut două ființe dragi, scumpe și de neînlocuit – tata și sora cea mică, ajungând cu o parte din familie.
Lupta pentru supraviețuire era în fiecare oră, zi, lună, an. Prima obligație a deportaților era munca. Erau obligați să lucreze la întreprinderi forestiere, piscicole, de construcții, miniere, suportând toate greutățile acolo. „În Siberia am ajuns în august și am început a lucra la scos cartofi, iarna făceam focul în subsolul unde și trăiam, am lucrat și la fermă până în 1945, apoi m-au trimis la brigada de tractoare până în 1949. În 1949-1957 am muncit la Krainii Sever, la tăiat pădure, până în 1957. M-au trimis să învăț la colegiul silvic, iar după doi ani am învățat de mecanic la colegiul fluvial, am primit diplomă de căpitan de navă și am lucrat căpitan în flotă.
Va urma.
