Continuare. Începutul aici.
La începutul anilor 70 ai sec. XVIII-lea, cu bunăvoința și nesecata dorință de a face lucruri mari și primitoare de bunul Dumnezeu, doi frați, Andronache și Teodor Rudea (Rughea), cu ajutorul bănesc al negustorului Donciul din Movilău (Podolia) ctitorise schitul Rudi. Sfințirea bisericii în numele Sfintei Treimi s-a făcut cu binecuvântarea Prea Sfântului Inochentie de Putna, episcop de Huși (1752-1782). Schitul Rudi a fost zidit pe moșia fraților Rudi. Evenimentul a fost consemnat prin cele două inscripții în slavonă. Prima inscripție, gravată pe placa din marmură, este montată în pridvorul bisericii, deasupra ușii. O coroană înconjoară o inscripție ce menționează următoarele: „În numele bisericii Sfânta Treime și Ierarhului lui Hristos Nicolae s-a înălțat pe timpul prea căpitan și fericitul ctitor Simeon Donciul – negustor din Movilău, Podolia, pe moșia sus-numitului Andronache Rudea și a fratelui său Teodor Rudea. Anul lui Dumnezeu 1777, luna iunie 1”.
cea de-a doua inscripție ce se află pe peretele dinspre miază-noapte, din altar, consemnează: „În numele Sfintei Treimi, în zilele Blagocestivului domn Grigore Alexandru Ghica, cu blagoslovenia episcopului Inochentie al Hușilor, la anul 1777, iunie 1”. Pe peretele stâng al nartexului din biserică se mai găsește încă o inscripție funerară: „Aici se odihnesc trupurile ctitorilor sfântului lăcaș Teodor și Andronache Rudi”.
După înălțarea bisericii s-au construit și câteva chilii, locuite de monahi și frați până în anul 1828. Primul stareț al schitului Rudi, din ziua înființării sale a fost ieromonahul Macarie care a condus schitul până în 1803. Apoi el a fost urmat de Teofil (1803-1828). La 19 iunie 1828, călugării de la Rudi, puțini la număr, sunt transferați la mănăstirile Călărășăuca, iar la Rudi sosesc călugărițele din Sărătura, județul Hotin, sub conducerea stareței Tavifla, care a stărețit până în anii 1828-1831. Călugurițele iau în primire tezaurul schitului: 4 vase de argint, 6 sfeșnice și o cadelniță de aramă, veșminte, două Evanghelii, unelte și 57 de stupi de albine.
Din formularul bisericii Sfânta Treime a schitului Rudi din anul 1835 se află: Pământ propriu nu avem, chiliile călugărilor sunt construite din talazuri, în număr de 19, subvenții de întreținere nu primim de nicăieri”. Ajungând în situația economică precară, a trezit interesul proprietarilor locali. Unul din ei pe nume Mihail Bogoș, și-a îndreptat privirile asupra moșiei Rudi și respectiv asupra schitului Rudi. Această familie hrăpăreață ia cu forța livada, via, pășunile și prisaca mănăstirii. Însă peste puțin timp (până în 1856), familia proprietarului Bogoș s-a stins din viață. Biserica rămasă de la schitul Rudi – închisă în 1846 prin decizia autorităților eparhiale, a fost dată sub supraveghere parohiei din satul Rudi de Jos.
Mai târziu, proprietar devine un oarecare Mihail Roșca, o rudă apropiată celui care a fost Mihail Bogoș, ca urmare lăcașul sfânt este abandonat complet. Așezând în curtea bisericii o prisacă mare, proprietarul a găsit de cuviință să transforme acest unic prin arhitectură medievală lăcaș al Domnului în locuință pentru păzitorii stupilor de albine. Biserica era folosită și ca centru comercial de unde se făcea negoț cu miere.
Casele s-au ruinat rămânând mărturie doar temeliile lor doar un arc de piatră, pe unde era poarta schitului și biserica dezvelită complet și expusă ploilor și tuturor intemperiilor. Abia în 1913 preotul Alexandru Proțenco din Soroca publică un articol despre această mănăstire în revista eparhială din Chișinău, dar nu s-a întreprins nicio acțiune pentru restaurarea ei.
Mănăstire Rudi a reînviat din ruine odată cu mișcarea de eliberare națională care a cuprins întreaga Basarabie la 1917-1918. Mănăstirea Rudi își relua activitatea după Marea Unire din 1918, iar cel ce-și aduce contribuția la acest mare eveniment spiritual din județul Soroca a fost episcopul Hotinului Prea Sfințenia Sa, Visarion Puiu. Arhimandritul Visarion Puiu propune instanțelor ierarhice măsuri pentru redeschiderea schitului Rudi. Gurie Grosu, arhiepiscopul Chișinăului și Hotinului a pus rezoluția de aprobare. Arhimandritul Teofan din mănăstirea orașului Ismail este numit stareț al vechiului-noului schit Rudi, care a adunat 12 monahi și frați construind primele 8 chilii pentru frați, o bucătărie, depozite, o pivniță, un bloc de piatră cu trei balcoane ș.a. La ridicarea schitului a contribuit și monahul Ilarion, care la 1923 dăruiește mănăstirii un hectar și jumătate de pământ și o pereche de boi; Eftimie Ruga a donat schitului 30000 lei; Mihail Bulat din satul Sobari, județul Soroca a donat schitului prin testament 3,5 ha de pământ. În 1925 au fost finisate și lucrările de restaurare a bisericii.
Cu această ocazie în pronaos s-a instalat o placă comemorativă cu următoarea inscripție: „Această biserică cu hramul Sfânta Troiță a schitului Rugilor, zidită în anul 1777, s-a restaurat cu totul în anul 1925 sub domnia regelui Ferdinand al României, cu osârdia episcopului Visarion Puia al Hotinului, cu cheltuiala comisiei monumentelor istorice din Chișinău și a bunilor creștini, ostenitor fiind starețul Gherontie și ieromonahul Dionisie și Daniel cu tot soborul”.
Tot prin stăruința episcopului Visarion Puiu, schitul și-a mărit vatra, dobândind încă 6 hectare de pădure, asigurându-se astfel dezvoltarea gospodăriei schitului și existența lui în viitor.
În 1926 în schitul Rudi locuiau 40 de monahi și frați: starețul Gherontie Guțu, 2 ieromonahi, 4 monahi și 32 de frați de ascultare. Între anii 1930-1936 are loc o nouă schimbare a aspectului arhitectural al mănăstirii. Pe timpul starețului Ghenadie Cojocarul, arhitectul Valentin Voițehovschi, originar din orașul Soroca, fiind student la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, pe baza lucrării sale de diplomă, propune construcția unei școli de dascăli cu două nivele și un castel. Meșterii pietrari din Volcineț transformă proiectul propus în realitate. Școala de dascăli a activat o perioadă de 8 ani, iar în 1943 ea este transferată la mănăstirea Dobrușa. În perioada celui de-al doilea război mondial mânăstirea a fost cârmuită de starețul Ioachim Barbus, sub ascultarea căruia s-au aflat 30 de călugări. La 1944, Basarabia a fost din nou ocupată de Rusia, această anexare forțată a adus mari daune și nenorociri bisericii ortodoxe din Basarabia, ca rezultat al dominației ateismului „științific”.
Va urma.
