John Fitzgerald Kennedy – cel de-al 35 președinte al Statelor Unite ale Americii, și cel mai tânăr (20 ianuarie 1961 până la 22 noiembrie 1963). „Avea 43 de ani, când a intrat în funcțiune, dar ne amintea de entuziasmul unui tânăr de douăzeci” scria Carlo Rossella.
Niciun alt președinte al secolului XX-lea nu a inspirat imaginația contemporanilor săi și nu a pătruns atât de profund în conștiința colectivă a americanilor ca John Fitzgerald Kennedy. Entuziasmul său tineresc, raționalitatea ironic rece și farmecul media au semnalat tranziția către o nouă generație, care era hotărâtă să iasă din liniștea ultimilor ani a precedentului președinte. În timpul președenției Kennedy lumea a intrat în pragul războiului atomic, dar ea însăși părea să iasă mai temperată din crizele succesive.
A fost primul președinte american, care a declarat, că drepturile rasiale erau „un principiu moral…vechi de când lumea… și la fel de clar, precum Constituția țării”. În discursul său inaugural din 20 ianuarie 1961, pe care l-a formulat împreună cu strălucitul său consilier Theodore Sorensen și având o politică externă, preocupările și ambițiile președintelui s-au manifestat în mod clar. Pe de o parte, el a avertizat împotriva pericolului iminent al distrugerii omenirii de către armele atomice. Pe de altă parte, a apelat la vitalitatea națiunii americane, care este chemată să apere libertatea. Întreaga lume ar trebui să știe, că americanii „vor plăti orice preț, vor suporta orice povară, va susține orice prieten și va rezista oricărui adversar”, pentru a finaliza această misiune. Confruntarea globală se apropie de „ora celui mai mare pericol”, iar SUA trebuie să ducă o „luptă lungă la amurg”. Mai târziu, cu fraza citată în mod constant: „Nu întreba ce poate face țara ta pentru tine – întreabă ce poți face tu pentru țara ta” – Kennedy i-a îndemnat pe fiecare dintre conaționali să își asume responsabilitatea personală pentru această rivalitate omniprezentă.
Cu echipa Kennedy, a cărei vârstă medie a fost de 45 de ani (față de 57 de ani din precedenta administrație) un nou spirit și un stil nou au intrat în Casa Albă. Conform sloganului lui Rostow: „să facem această țară să se miște din nou”, instituția președintelui urma să devină atât un centru politic extern, cât și intern de inspirație și inițiativă pentru națiune și pentru întreaga „lume liberă”.
După Lincoln, Theodore Roosvelt, Wilson și Franklin Roosevelt, americanii au găsit din nou la Kennedy personalitatea carismatică a unui lider, iar mass-media a amplificat această influență în întreaga lume. Într-o declarație el afirma: „nu va fi cu adevărat liberă o națiune până când toți cetățenii ei nu vor fi liberi” (ce este contrar la noi). O poziție fermă și demnă de urmat este declarația sa în fața a sute de preoți protestanți din SUA: „Cred într-o Americă, în care separarea dintre Stat și Biserică să fie absolută… Cred într-un președinte, ale cărui opinii în materie de religie să aparțină sferei private și nu să fie în niciun fel impuse de națiune drept condiție necesară pentru păstrarea funcției…
Nu vorbesc în numele Bisericii mele în privința chestiunilor de interes public, iar Biserica nu vorbește în numele meu… Dacă va fi să sosească vreodată momentul, în care funcția mea să mă pună în fața dilemei de a-mi încălca propria conștiință sau de a încălca interesul național, atunci îmi voi prezenta demisia din funcție”.
În dramatica criză cubaneză din octombrie 1962, Kennedy și de data aceasta a dat dovadă de prudență și reținere, deși desfășurarea rachetelor sovietice cu rază medie de foc în Cuba a reprezentat o provocare directă pentru SUA. Timp de 2 săptămâni, aflat sub presiune internă, Kennedy a respins atât bombardarea pozițiilor de rachete, cât și invadarea insulei. În schimb el a decis o versiune acceptabilă a „carantinei” asupra Cubei prin conexiunile maritime americane. Kennedy a facilitat omologului său N. Hrușciov trecerea la o poziție conciliantă, promițând că, dacă rachetele vor fi retrase, SUA nu vor mai ataca Cuba militar, așa și a fost. Lumea a fost salvată de „prăpastia nucleară”.
La puține zile de la călătoria programată pentru sfârșitul lui noiembrie 1963 la Texas. Kennedy i se împărtășea unui colaborator foarte apropiat de „veșnica reprezentare teatrală”, pe care trebuia să o dea: „Doamne, aș vrea să găsiți o modalitate, prin care să evitați să merg în Texas…”.
Despre sfârșitul tragic al lui John F. Kennedy (22 noiembrie la Dallas), New York Times scria: „Pierderea personală este adâncă și zdrobitoare, pierderea pentru națiune și pentru lumea întreagă este istorică și tulburătoare. John F. Kennedy era un om inteligent și de acțiune; reprezenta vitalitatea și energia, inteligența și entuziasmul, curajul și speranțele acestor State Unite de la jumătatea secolului XX”. Jackie, devenită văduva Kennedy, i-a scris prim-ministrului sovietic, Nikita Hrușciov, următoarele: „Pericolul care îl tulbura pe soțul meu era că războiul putea să izbucnească nu atât din cauza marilor oameni, cât a celor mici. În timp ce oamenii mari cunosc nevoia de autocontrol, oamenii mici sunt conduși uneori de frică și orgoliu. Îmi doresc ca, pe viitor, oamenii mari să poată continua să facă astfel, încât oamenii mici să se așeze la vorbă înainte să înceapă să se lupte…”
A știut să le sugereze oamenilor, tuturor oamenilor, ce trebuie făcut pentru a crea o Americă și o lume mai bună. Ne-ar mai trebui și astăzi un Kennedy, capabil să spună și să facă, să insufle speranța și să convingă. Dar un astfel de om nu există, din păcate, scrie Carlo Rossella.
Sursa: „John F. Kennedy”, București, Ed. Litera, autor Marilena Gala
