Scrie versuri din copilărie. Orice situație din viață o reflectă prin prisma poeziei. Pasiunea de a scrie n-a părăsit-o pe Ludmila Petrache nici până astăzi. Asocierea cu alți colegi de condei este un bun prilej de a-și așterne gândurile în continuare. O reușită din creația ei este încercarea de a-și pune versurile pe muzică.
Casa părintească și amintirile copilăriei i-au oferit rădăcini puternice și o perspectivă profundă asupra valorilor autentice. „Am crescut într-un sat cu oameni harnici și sufletiști. Natura și oamenii m-au învățat răbdarea și respectul pentru tot ce înseamnă viață”, își amintește ea. După studiile la Colegiul Alimentar „M.V. Frunze” din Tiraspol și anii de muncă la fabrica de conserve din Ungheni, Ludmila și-a găsit locul nu doar în familie și muncă, ci și în literatură și poezie.
Prin poezie, Ludmila Petrache creează punți între generații, între trecut și prezent, între individ și comunitate. Versurile ei nu sunt doar reflecții personale, ci și un mod de a lega oamenii prin frumos, de a aduce emoție și introspecție în viețile celor care o citesc sau îi ascultă creațiile. Participarea sa în Cenaclul literar-artistic „Suflet de poet” și publicarea poeziilor sale în două culegeri reprezintă pentru comunitatea locală un motiv de mândrie, un exemplu de dedicare și de puterea artei de a schimba mentalități.
— De unde îți tragi rădăcinile?
— Sunt originară din comuna Sculeni, raionul Ungheni, situată în lunca Prutului. Casa părintească se află la hotar cu România. Copilăria mi-a fost plină de evenimente și provocări. După 10 clase, am făcut studiile la Colegiul Alimentar „M.V. Frunze” din Tiraspol. După finisarea studiilor am venit în orașul Ungheni și m-am angajat la fabrica de conserve, ca controlor de calitate.
— Câți copii ați fost în familie și ce fac aceștia acum?
— Am o singură soră, Galina, care a locuit o perioadă în Ungheni, apoi s-a întors în sat, la Sculeni. Avem o legătură strânsă și dragostea și respectul ne leagă.
— Când și unde v-ați întâlnit alesul inimii?
— La fabrica de conserve din Ungheni, acolo mi-am întâlnit dragostea, pe Vitalie, cu care am trăit aproape 40 de ani. Soarta ne-a dăruit doi copii: Igor, care muncește la Poliția de Frontieră, și Tatiana, care lucrează la un restaurant din oraș. Ei ne-au dăruit trei nepoței minunați, pe care îi iubesc enorm.
— Ați mai muncit și în alte domenii? Cum au evoluat lucrurile mai apoi?
— Am fost implicată în mai multe domenii și am întâlnit mulți oameni cu suflet mare. Viața mi-a oferit multe oportunități, iar multe vise nu s-au împlinit, dar nu regret. Îmi place să rezonez cu oameni inteligenți și cu logică largă. Am lăsat bună ziua acolo pe unde m-au purtat pașii.
— În prezent scrieți versuri și sunteți activă în acest sens. Ce vă face să scrieți?
— Din copilărie fac versuri. De 3 ani sunt implicată în Cenaclul literar-artistic „Suflet de poet”. Împreună cu colegii mei de condei am publicat două culegeri. Prin poezie îmi văd refugiul. Tematica versurilor mele diferă, dar spre bucuria mea am și urmăritori care citesc creația mea. De asemenea, am încercat să pun versurile pe muzică, ceea ce adaugă o dimensiune emoțională aparte.
— Ce contează mai mult pentru dumneavoastră în viață?
— Să fiu între oameni și să colaborez cu persoane cu suflet luminos. Am principii pe care le respect: nu dau curs aroganței și mă străduiesc să păstrez demnitatea și verticalitatea.
— Cum vă descurcați cu provocările vieții?
— Orice lovitură sau provocare mă inspiră să scriu și să exprim gândurile și starea mea de spirit. Uneori public poezii în ziarul raional pentru cititorii care îmi apreciază creația. Conectarea cu poezia e un adevărat miracol, care aduce emoție și frumusețe în viețile celor din jur.
