Firavă și energică, Liuba Găină, directoarea casei de cultură din satul Coșeni, e o interlocutoare uimitoare. Astăzi stăm de vorbă cu ea.
— Când ați îndrăgit satul Coșeni?
— M-am născut în satul Măgurele, în 1987 m-am căsătorit și m-am mutat la Coșeni, unde trăia soțul meu.
— Unde v-ați întâlnit, nu cumva pe dealul care desparte satele?
— Oh, asta este o poveste lungă. Deși satele noastre sunt despărțite de 3 kilometri, nu ne cunoșteam. Ne-am întâlnit la Vilnius. În 1985, am absolvit colegiul agricol din Râșcani și am fost invitată să lucrez în sovhozul „Măgurele”, care tocmai se separase de ”Viața Nouă”. Gospodăria avea nevoie de oameni cu studii și tata s-a dus să afle dacă va fi ceva de lucru și pentru fiica lui.
— Ce facultate ați absolvit?
— Tehnolog-parfumier. Atunci colegiul avea propriul său teren pe care se cultiva lavandă și salvie, iar noi, studenții, îngrijeam plantele eterooleaginoase, pentru lucru ni se plătea cu tichete de masă.
— De ce ați decis să deveniți parfumier?
— Am absolvit opt clase cu mențiune și toți presupuneau că voi intra la școala pedagogică, mai ales că mătușile și unchii mei erau toți profesori, intelectuali. La școala pedagogică, primul examen a fost un test al auzului muzical și nu l-am dat. La Râșcani învăța deja verișoara mea cu care am crescut, așa că tatăl meu a spus să ne ducem să învățăm împreună, pe urmă oricum voi merge la universitate. Era interesant la tehnicum, practica o făceam la fabrica „Dzintars” din Riga – cea mai cunoscută la acea vreme, apoi în Ucraina – la ”Alâie Parusa”, unde am fost invitată să lucrez după absolvire, dar m-am întors acasă, întrucât eram cel mai mare copil din familie, iar tatăl meu avea probleme de văz, mama lucra sezonier. Am devenit inspector al secției de cadre din kolhoz. Lucram bine, mi s-a propus să devin membru al unicului partid la acea vreme, dar am refuzat, pentru că deja atunci nu-mi plăcea politica. Un an mai târziu, sindicatele au oferit un bilet turistic. Cine vrea să plece dintre săteni? Nimeni. Directorul kolhozului a început să mă convingă, du-te, spunea el, cât ești singură, pentru că cine știe cum îți va fi viața, în plus, e gratis. Viitorul meu soț, ca tânăr șofer, a fost trimis de kolhozul „Kalinin” cu un bilet asemănător. Așa ne-am întâlnit la Vilnius.
— Și a trebuit să treci dealul la Coșeni?
— Deși kolhozul de acolo era mare, de lucru nu era și mi s-a propus postul de instructoare de pionieri la școala din Țâghira sau laborantă, mi s-a spus că, deși salariul este mic, nu e rău pentru început. În timp ce lucram la școală, a trebuit să predau ore de istorie, geografie, clase primare și să muncesc în grupa cu regim prelungit. În 1996, când urma să se nască al doilea fiu, mi s-a propus să fiu socotitoare la ferma din Coșeni care era aproape de casă, astfel copiii mei vor fi supravegheați. Am lucrat acolo până la lichidarea întreprinderii, apoi m-am îmbolnăvit grav, am suportat o intervenție chirurgicală… Dar eu sunt o optimistă.
— Feciorii?
— Cel mai mare a absolvit un liceu din Iași, apoi facultatea de administrație publică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, tot acolo a făcut masteratul. A învățat bine și al doilea, a însușit aproape toată tehnica, a lucrat câțiva ani în Ungheni, apoi s-a mutat la fratele mai mare în Anglia, la Bristol. În septembrie, fiul mai mare s-a căsătorit cu colega de liceu și de facultate, o fată din satul Speia, raionul Anenii Noi.
— De câți ani sunteți în domeniul culturii?
— Deja al șaptelea an. Când am început să mă simt rău, nu voiam să stau acasă și nici nu puteam. Îi sunt foarte recunoscătoare fostului primar pentru că m-a angajat. El este o persoană minunată.
— Spuneți-mi, primiți jumătate de salariu, așa cum se obișnuiește în raionul Ungheni?
— De obicei, se consideră că lucrătorii din cultură nu fac nimic, deși volumul de muncă este același ca și atunci când lucrezi 8 ore. Chipurile, la ce ne trebuie cultură, poți trăi și fără ea.
— Bine, vom supra-viețui fără cultură, dar satul are viitor?
— Dacă nu se schimbă nimic, va fi dificil să supraviețuiască, deoarece în sat au rămas bătrânii și bolnavii. În plus, este cel mai îndepărtat sat de centru. Dacă o persoană produce ceva, îi este greu să meargă la Ungheni și să vândă, de exemplu, o găină. Pentru a vinde una, trebuie să ai trei, pentru a plăti biletul dus-întors, ai nevoie de 44 de lei. Este greu să-i câștigi în sat, fiindcă nu ai unde lucra. Coșeniul e un sat vechi de răzeși, aici a fost spital dermatologic pentru copii, farmacie, cramă, școală primară, primărie și maternitate, până în 1964.
— Ce altceva ați mai dori?
— În primul rând, sănătate pentru copiii mei, pentru mine, cei dragi. Îmi doresc în lume să nu fie atâta rău, cruzime, invidie. Deși în viața mea a existat tot ceea ce m-a călit și dacă se întâmplă ceva, devin mai puternică și mă ridic din genunchi. Îmi doresc ca guvernarea să se trezească și oamenii obișnuiți să pună umărul, deși nu văd o altă ieșire decât unirea cu România și cred că nici nu există. Doar de 30 de ani nu ne mișcăm din loc.
