Falsul nume al Limbii Române în Basarabia de sub ocupația țaristă, apoi de sub ocupația sovietică, jignește un popor ce a trudit la zidirea Limbii noastre istorice, dar și memoria celor care, prin har și jertfă au remodelat-o, dându-i o desăvârșire deplină, așezând-o în rândul celor mai civilizate limbi ale lumii.
Aceeași jignire promotorii falsului glotonim „limba moldovenească” o aduc și savanților străini, care, prin competența și cinstea lor, știu mai bine decât ei, cum se numește corect limba, lăsată nouă moștenire. Se pune fireasca și logica întrebare după Grigore Vieru: „Cum și unde s-a iscat în Basarabia o altă limbă decât cea română?!”.
A declarat cândva Stamati, Donici, Stere, Mateevici, că scrisul lor este altfel decât cel românesc?! Ați găsit undeva niște mărturisiri în care Eminescu, Alecsandri, Creangă, B. P. Hasdeu, Alecu Russo, Bacovia că vorbesc de limba moldovenească?
Este adevărat că există grai moldovenesc, așa cum există și unul muntenesc, bănățean sau ardelean. Dar, Limba este una singură și ea se numește română. În continuare vor vorbi mai bine cititorii Limbii Române, care sunt mari cărturari, scriitori clasici și moderni, lingviști notorii: „Dragoș-Vodă a adus în Țara Moldovei româneasca limbă”. (Dosoftei 1642-1693); „…măcară că ne răspundem acum moldoveni; dar nu întrebăm: știi moldovenește? Ce: știi românește?”. (Miron Costin, 1633-1691); „…moldovenii, ardelenii și muntenii alcătuiesc un popor întreg și au aceeași limbă”. (Alecu Russo, 1819-1859); „…simplu fapt că, noi, romanii câți ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, „una singură”, ca nealte popoare și acesta în oceane de popoare străine ce ne înconjoară, e dovadă destulă ca așa să voim și nu altfel”. (M. Eminescu, 1850-1889); „Cugetarea românească/ Are portul românesc./ Nu lăsați dar s-o ciuntească/ Cei ce limba ne-o pocesc”. (B. P. Hasdeu, 1838-1907); „N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași ca cea de peste Prut”. (A. Mateevici, 1888-1917); „Pe vremea aceea, în școlile din Basarabia, nu numai că dispăruse predarea limbii române, dar nu era iertată elevilor întrebuințarea limbii materne nici chiar între ei” (Constantin Stere (1865-1936); „Teza existenței unei limbi moldovenești diferită de limba română este, atunci când e de bună credință o iluzie și o greșeală, cel puțin extrem de naivă; iar când e de rea credință, e o fraudă științifică” (Eugeniu Coșeriu, 1921-2002); „Adevărul e că nu sunt două limbi identice cu numiri diferite, e o singură limbă de cultură și că ea are o singură denumire – LIMBA ROMÂNĂ” (Silviu Berejan, 1927-2007). Să citim și afirmațiile unui clasic în viață care este Ion Druță (1928) înserate în eseul domniei sale „Răscrucea celor proști”: „Cum o numim până la urmă? Firește, limba română. După ce am călătorit prin mai multe imperii, ne folosim de o limbă fiartă și cizelată de frații de peste Prut în cazanele naționale”. Urmat de Mihai Cimpoi (1942) „Limba Română este rostirea esențială a ființei poporului nostru, din care putem deduce modul său de a gândi, de a simți și de a exista în și întru istorie”. „Limba fiecărei etnii este creația sa cea mai profundă, cea mai semnificativă, cea mai bogată și cea mai dăruită de harul frumuseții și a binelui”. (Valeriu Rusu, 1935); „Există o singură limbă vorbită de la Nistru până la Tisa și până hăt peste Nistru – Limba Română” (Ion Dumeniuc, ucrainean); „….însă până la urmă, formula și concluzia definitivă trebuie să fie una – cea care se bazează pe tradiția istorică, cea care se sprijină pe argumentul științific. De aceea, denumirea limbii literare, a limbii în care au scris toți clasicii noștri, toți oamenii de cultură a fost și rămâne una – Limba Română”. (Haralambie Corbu).
În 1988, când încă nu se prăbușise imperiul sovietic, apăruseră trei studii care sunt istorice pentru R. Moldova: „Veșmântul ființei noastre” de Valentin Mândâcanu, publicat în revista „Nistru”, redactor-șef Dumitru Matcovschi; „O limbă maternă – un alfabet” de doctorul habilitat în istorie, Ion Buga, studiu apărut în săptămânalul „Învățământul public” (redactor-șef Anton Grăjdieru) și „Dezvăluiri parțiale în istoria limbii” de Constantin Tănase și Vasile Bahnaru, publicat în aceeași revistă „Nistru”.
Un document al zilelor noastre, poate cel mai important, pentru că a fost semnat de supremul și întregul for al științei, intitulat „Declarația Adunării Generale Anuale a Academiei de Științe a R. Moldova”. Conținut: „Adunarea Generală Anuală (din 28.02.1996) a Academiei de Științe a R. Moldova confirmă opinia științifică argumentată a specialiștilor filologi din republică și de peste hotare (aprobată prin Hotărârea Prezidiumului AȘM din 09.09.1994) potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficială) a Republicii Moldova este Limba Română”.
Cu toată lipsa de experiență primul Parlament al Republicii Moldova (1990-1994), fără îndoială a fost cel mai serios și cel mai inteligent în respectivii 30 de ani de la independența țării. Acest Parlament a creat și cel mai operativ și cel mai luminat guvern în frunte cu Mircea Druc, avându-i ca ministru al educației pe Nicolae Mătcaș, ca ministru al culturii pe Ion Ungureanu, ca ministru al apărării pe Ion Costaș – pilonii promovării și apărării limbii române în societate.
Vor rămâne în istoria națională în cele din urmă și cuvintele primului președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur: „Este lesne de înțeles că noțiunea de „limbă maternă” din art. 13 al Constituției ține nu atât de un termen științific, cât de unul politic… Limba Română este numele corect al limbii noastre istorice, literare, de cultură și scriere” (1996).
Limba Română este oastea noastră națională, care ne reunește zi cu zi. (Sursa: Grigore Vieru „Testament”, 2007)
