La sărbătoarea din septembrie dedicată Zilei Covorului la Cioropcani am remarcat-o pe această femeie interesantă, chipeșă și destul de energică. Am făcut cunoștință și am aflat că ea este directoarea casei locale de cultură, Lora, Larisa Ișcenco.
— Produceți impresia unei femei tari cu duhul.
— Sunt o persoană cu un spirit puternic, dar uneori, în situații grave, mă pierd cu firea dacă e vorba de sănătatea celor dragi, dacă ceva nu reușesc, nu se soluționează, deși îmi revin repede.
— Sunteți originară din acest sat?
— Părinții mei, locuitori din regiunea Herson, m-au adus aici, în Moldova, de pe malul Mării Azov, când aveam 2 ani. Timp de un an am locuit în satul Gherman, apoi ne-am mutat în Cioropcani, unde s-au găsit locuri de muncă pentru tata și mama. Din păcate, astăzi amândoi nu mai sunt în viață. Toată viața mea conștientă am trăit în acest sat, totuși, din anumite motive, deseori visez acea mare pe care o vedeam când ne duceam în vizită la bunici. Ișcenco e numele meu de fată, după soț sunt Roborciuc.
— Soțul dvs. e un băiat din Cioropcani?
— S-a născut aici, e înalt, ca mine. Totul este bine în familie, fiica e deja adultă, locuiește în Rusia, fiul are 18 ani, studiază la un colegiu din Bălți, avem un nepot care deocamdată stă la noi.
— Ce căi v-au adus la casa de cultură?
— Când eram în clasa a X-a, mama a întrebat unde mă duc să învăț. Îmi plăcea să cânt, dar din moment ce nu aveam studii muzicale, m-am dus la secția de dirijori ai colectivelor corale de amatori. Atunci se construia casa noastră de cultură și kolhozul mi-a dat îndreptare la studii. Lucrez de 30 de ani, din ziua în care a fost deschisă.
— Ce se întâmplă azi în cultură?
— Începe să reînvie și să se dezvolte treptat. În vremurile sovietice, nu era stabilit exact ce ar trebui să se facă la club. Părea că de toate, dar oricum munca se reducea la serate, cântece și dansuri. Iar în ultimul timp, fără a primi vreo indicație, a ieșit de la sine că am ajuns pe făgașul renașterii tradițiilor populare. Am început să ne interesăm de ceea ce făceau în trecut strămoșii sătenilor. Totul a început cu covoare zdrențuite, cu prosoape, unele dintre ele au fost expuse în foaierul casei de cultură, care are nevoie de reparație capitală, și într-una din săli. Ce-i drept, am fost rugați s-o eliberăm și să facem discotecă, la care nimeni așa și nu a venit, pentru că în sat nu sunt tineri. Prin urmare, am ocupat din nou acea sală, sperăm că vom reuși să deschidem un muzeu în ea, datorită, în mare parte, scriitorului român Ștefan Susai. El a văzut pe rețelele de socializare femeile noastre în costume naționale care, apropo, au fost brodate în perioada sovietică, și i-au trezit interesul, iar în luna februarie a acestui an a venit la noi. Acum ne ajută foarte mult să mergem mai departe.
— A devenit mai interesant să lucrați? Dar oamenii?
— Munca, desigur, a devenit mai interesantă. Oamenii? În timp ce merg la serviciu, vorbesc cu unul, cu altul, întreb poate au vreun obiect casnic vechi și ei le aduc la noi, spun că stă fără întrebuințare și să-l arunce le pare rău, iar eu le pun în ramă și le atârn pe perete. Covorul despre care v-am spus că are 150 de ani a devenit o descoperite neașteptată și interesantă. Profesoara Elizaveta Bordeniuc, care a lucrat toată viața la școală, a primit covorul de la mama ei, aceasta – de la a sa și așa mai departe. Nadejda Gavriș ne-a dat să folosim un covor cu o istorie interesantă. Bunicul și bunica l-au cumpărat ca zestre mamei ei care avea 16 ani, dând în schimbul lui niște provizii în timpul foametei.
— Prin ce este vestit satul Cioropcani?
— Nu pot spune că este vestit, dar este cunoscut pentru faptul că locuitorii de aici au cultivat întotdeauna usturoi minunat, de care înainte nu se ocupa nimeni, iar acum îl plantează și în satele vecine. Mazărea era semănată și vândută verde tot numai de cioropcăneni. În plus, fetele noastre au fost întotdeauna foarte frumoase.
— Ce a pierdut satul astăzi?
— A pierdut oameni buni, gospodari care au plecat în Rusia. În același timp, acesta e un sat în care conviețuiesc pașnic alături ucraineni și moldoveni. Limba română răsună mai mult în instituții, la evenimentele oficiale, iar în curți, la portiță – українська мова (limba ucraineană).
— De ce legați viitorul?
— Îl leg de muzeu, de speranța la un salariu bun și de traiul în acest sat. În tinerețe aș mai fi putut pleca undeva. Dar acum – nu. Și satul, sper, va trăi, de aceea că mai sunt familii tinere care au câte 2-3 copii, lasă să aibă și câte 5, ar fi și mai bine. Mă bucur pentru ei. Dacă până acum în clasa întâi erau 5 copii, acum învață 12. Doresc foarte mult ca satul să trăiască.
