Doream de mult timp să vorbesc cu ungheneanca Larisa Chiriliuc, pe care o cunosc de când ea, o fată tinerică, dansa în ansamblul de muzică și dansuri populare „Struguraș”, dansează și azi și îi învață această artă pe copilași. Dar abia acum am înțeles cât de talentată este.
— Ce înseamnă dansul în viața ta?
— El este viața mea. Am început să dansez la casa pionierilor, la vârsta de 7 ani. Prima mea profesoară venise de la Leningrad. Ea era balerină și m-a învățat să dansez pe poante, am dansat „Scufița roșie” și „Lezghinka”. Tot atunci am participat pentru prima dată la un festival în Ucraina. Mai mult nu m-am despărțit de dans, îmi place foarte mult, de 5 ani lucrez cu copiii la Palatul Culturii, am un grup și la Centrul de Creație al copiilor.
— În afară de dans, aveți vreun alt hobby?
— E greu să numești hobby faptul că de un an predau educația tehnologică la liceul „Vasile Alecsandri”. Ce-i drept, o fac cu pasiune. Acest lucru este legat de profesia mea, pentru că am absolvit colegiul tehnologic și, cu timpul, Universitatea Pedagogică din Tiraspol.
— De ce ați preferat tehnologia confecțiilor?
— A fost un stereotip al timpului că dansul nu e o profesie. Iar părinții credeau că fata lor trebuie să aibă o specialitate. Așa cum s-a întâmplat cu Serghei Bunea, doar a fost luat în ansamblul „Joc”, dar părinții lui au fost împotrivă și a devenit oftalmolog. Iar părinții Milei Savciuc nu s-au opus, ea a plecat în studioul ansamblului, astăzi este artistă emerită a republicii. Are cea mai mare experiență în acest colectiv în care am visat atât de mult să dansez. Mi-a spus odată că a dansat și pentru mine.
— Ai absolvit colegiul, ce a urmat?
— L-am absolvit cu men-țiune, mi-a fost oferit un loc de muncă în Chișinău, dar am spus că vreau la „Struguraș”. Cum, vei fi o simplă cusătoreasă? M-am dus sa lucrez cusătoreasă de categoria III. Dar am văzut că eu cu diploma mea cu mențiune nu trebuim nimănui – a fost prima palmă, dar, cum se spune, ceea ce nu ne ucide, ne face mai puternici. Mulțumesc Alei Ungureanu, m-a luat în echipa sa. Am lucrat mai mult de un an și mi-am dat seama că nu era pentru mine. Sunt un om de viață, în mișcare continuă, trebuie să merg mereu undeva, să fac ceva.
— Sub ce constelație s-a născut acest „motor”?
— La 1 iulie. Este o zi frumoasă și îmi place foarte mult. Iulie este în general o lună specială. La 3 iulie s-a născut fiica mea, la 7 – nepoata Sofia, iar în acest an, pe data de 21, va fi cununia celei de-a doua fiice.
— Ai spus de palmă. Au mai fost și altele?
— Desigur, cum să nu fie. Dar după aceea, totul a fost bine. M-am întâlnit cu o colegă de clasă, a spus că în școala mea e nevoie de instructoare de pionieri. Am lucrat la școală 10 ani, am fost dintre ultimii instructori de pionieri, dar nu voiau să mă lase să plec, am început să conduc un cerc de dans. „Struguraș”-ul? A fost mereu alături, am plecat atunci la Cernobâl, pe urmă le-am povestit copiilor ce am văzut. Aveam 19 ani. Apoi m-am căsătorit.
— Soțul e dansator?
— Da, am făcut cunoștință datorită dansului, dar după absolvirea școlii el nu a mai dorit să danseze, deși eu și acum încerc să-l conving să meargă în ansamblul veteranilor. Sper că-l voi convinge. (Am început să ne amintim dansatorii din acea vreme, unde sunt și cu ce se ocupă – nota autorului). Bine, să vorbim despre mine. Când în școală au început vremuri grele, am fost invitată ca designer de modă într-un atelier, unde am fost fericită să lucrez timp de 2 ani, atunci am crescut profesional. Dar întreprinderea s-a închis și m-am dus la fabrica de covoare, de unde, ca participant la lichidarea consecințelor avariei de la Cernobâl și având dizabilități, m-am pensionat. În pofida acestui fapt, trăiesc o viață deplină. Am avut atelierul meu, coseam cu patentă, aveam ajutoare.
Odată, mă duceam la lucru când mi-a venit ca un val gândul: ce fac eu aici, doar îmi place să dansez atât de mult… Chiar atunci am fost invitată la Gimnaziul Petrești să pregătesc câteva dansuri. În timpul festivalului munca mea fost observată de pedagogul meu și directorul Palatului de Cultură, iar în curând am avut deja „Lăstărel”-ul, unde dansatorii au vârsta de 5-7 ani. Sunt mici și nu înțeleg că este o muncă, o percep ca pe un joc, așa că trebuie să pornim de la joc și să trecem la muncă. Îmi place să lucrez cu ei.
— Iar viața personală?
— Totul e bine, am două fete, le iubesc foarte mult, nepoțica Sofia are 3 ani – e viitoare artistă, cântă deja, dansează. Sunt toți la Chișinău, iar eu cu soțul – aici. Cred că am avut noroc în viață. Întotdeauna îi mulțumesc Domnului, dacă îmi este greu, mă destăinuiesc lui. Ce aș dori? Să trăiesc, să dansez, să fie toți sănătoși. Vreau să călătoresc, chiar și prin Moldova, pe care n-o cunoaștem bine.
