După finalizarea celui de-al Doilea Război Mondial, România ajunge sub dominația sovietică, astfel soarta românilor devine pecetluită. Ei sunt supuși în perioada 1947-1989 marilor crime comuniste împotriva identității lor naționale. Regimul format de către URSS urma o ideologie proprie, ei nu acceptau excepții și tindeau spre îndoctrinarea aprigă a populației de pe teritoriile căzute sub influență.
Metodele staliniste redate prin intermediul terorii, propagandei, deportărilor, cenzurii absolute și violenței au încălcat definitiv oricare drepturi democratice ale umanității. Percepția despre lumea exterioară era limitată, iar viziunile erau distruse sub greutatea realității sovietice. Odată cu instaurarea guvernului pro-comunist Petru Groza în anul 1945, în România și-au început activitatea peste 230 de centre de detenție, lagăre forțate de muncă și centre de anchetare a securității. Astfel sistemul totalitar comunist controla cu discreție fiecare acțiune, cuvânt și intenție a persoanelor care puteau amenința integritatea acestui regim. Erau numiți ,,dușmani ai poporului” cei ce vedeau alternative, își iubeau patria, aveau credință, se opuneau colectivizării și încercau să estompeze pe cât era posibil procesul de sovietizare. Eliminarea opoziții politice ocupa un loc principial în scopurile meschine ale comuniștilor, deoarece pluripartidismul nu era deloc avantajos, astfel are loc neutralizarea statului de drept prin intermediul fraudelor și arestarea liderilor. Regimul stalinist se comporta ca o radiație, fiind peste tot și în oricine, iar rândurile populației ce dădeau semne de neacceptare sau doar ”păreau” că le dădeau, erau expuși exterminării generându-se schimbarea structurii societății. Un astfel de exemplu al lichidării așa zisei ,,chiaburimi”, a avut loc la Sighetu Marmației, numită și ”Colonia Dunărea”, închisoare construită în anul 1897.
Închisoarea Sighet a fost unul dintre punctele de masacru a elitei politice și a figurilor importante din România interbelică, de altfel a fost un spațiu preferat de către comuniști, deoarece se afla la doar 2 km de URSS. La fiecare palier existau câte 10 celule mici, de câte 2,5 metri, dedicate celor ce desemnau un ”risc” mai pronunțat pentru regimul de extremă stângă. Mai existau şi câte patru celule mari, unde erau închise grupuri de preoți ce respingeau trecerea la religia ortodoxă, țărani ce negau și nu se supuneau acțiunilor de colectivizare, tineri elevi ce făceau parte din asociații anticomuniste de la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet.
În perioada anilor 1950-1955 la Sighet au fost aduși peste 200 de oponenți ai regimului comunist. Se marchează în istoria sumbră a acestui penitenciar noaptea din 5 spre 6 mai 1950, când au fost încarcerați peste 100 de foști oameni iluștri în domeniul politic, juridic, economic și administrativ. Ei au fost închiși fără dovezi clare și fără judecată, denumind încarcerarea drept o pedeapsă administrativă. Printre personalitățile ce au suferit la Sighetul Marmației se numără Constantin I.C. Brătianu-istoric și profesor universitar, Daniel Ciugureanu-politician român basarabean, Grigore Georgescu-general al Armatei Române, Pantelimon Halippa-publicist și om politic român basarabean și multe alte personalități marcante. Deținuții erau predispuși la frig, foame, condiţii insalubre, lipsa de medicamente, injosiri și batjocuri. Regimul comunist nu aspira spre nimicirea instantanee a acestora prin bătaie sau gloanțe, ci exterminarea lentă prin uzură fizică și psihică. La fel a menționat Episcopul Ioan Ploscaru în descrierea perioadei sale de detenție „Lanţuri şi teroare“, oprindu-se asupra regimului alimentar de la Sighet: „Era calculat cu mare grijă, atât ca deţinutul să nu moară imediat, ci să fie slăbit treptat prin înfometare”. Într-o apreciere generală privind condiţiile de supraviețuire de la Sighet, foştii arestați considerau foamea drept „cel mai mare chin al temniţei“.
Una dintre victimele regimului stalinist ce și-a finalizat zilele în perioada masacrelor de la Sighetul Marmației a fost ilustrul om politic și avocat, Iuliu Maniu. Fostul președinte al Partidului Național Român (1919-1926), președinte al Partidului Național Țărănesc (octombrie 1926 – mai 1933 și noiembrie 1937- iulie 1947), președinte al Consiliului de Miniștri de nenumărate ori. A luptat pentru integritatea teritoriului Român, denumit apărător al democrației, a depus eforturi estimabile în cadrul demonstrării dreptății și s-a marcat drept oponent al ocupației sovietice. Iuliu Maniu a avut un rol considerabil în cadrul Marii Uniri din 1918, demonstrând o aspirație aparte pentru mișcarea de eliberare din Transilvania, fapt ce demonstrează patriotismul acestui om de înaltă valoare. La 30 iulie 1947 este desființat Partidul Național Țărănesc condus de către acesta, respectiv guvernul a trecut la arestarea fruntaşilor național-țărăniști, așa numita propagandă anti-românească și-a început activitatea de exasperare și înăbușire a opoziției politice. Iuliu Maniu a fost condamnat la închisoare pe viaţă. În timpul procesului, nu a avut acces la probe şi nu a fost lăsat să vorbească.
A doua celulă pe dreapta, ce reprezenta o sală de referință doar cu un pat din scânduri incomod și rece, o ferestruică cu obloanele trase și mucegai pe pereți. Acolo a încetat din viață înfometat și înfrigurat, la data de 5 februarie 1953, la vârsta de aproape 80 de ani, unul dintre cei mai inteligenți și chibzuiți politicieni ai României interbelice, Iuliu Maniu. Osemintele acestuia, nici astăzi nu au fost găsite. Mormântul lui Iuliu Maniu a fost căutat în şase campanii succesive începând din 2006 până în 2010. Unii istorici afirmă, că și în 1953, când sovietizarea brutală reușise, comuniștii s-au temut de Iuliu Maniu și după moartea sa, deoarece a fost fără îndoială unul din cei mai aprigi adversari ai extremelor.
O serie de pasaje despre calvarul lui Iuliu Maniu la Sighet ne-au fost lăsate de primul cardinal român din istorie, Iuliu Hossu, vechi prieten al președintelui PNȚ, care odinioară fusese avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj: ”Pogoneanu, pe vremuri în Ministerul de Externe, fiind paralizat, era dus la baie cu căruciorul; îl auzeam strigând, căci îl batjocoreau ducându-l, încercând să-l răstoarne; marele Iuliu Maniu, fiind slăbit în timpul din urmă, era dus cu targa la baie, poate anume să se îmbolnăvească; în tot cazul, nu din excesivă grijă față de dânsul; fostul ministru Potârcă, cu o zi înainte de moarte, era silit să meargă la baie.”
În anul 1955, ca urmare a admiterii României în ONU, Sighet a devenit închisoare de drept comun și a funcționat ca atare până în 1977 când a fost desființată. Începând cu anul 1994, închisoarea a fost amenajată drept muzeu. Tot în această clădire se afla sediul „Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, cunoscut și ca „Memorialul Durerii din Sighet”. Transformarea în muzeu și crearea Memorialului Durerii a fost o necesitate ce are ca scop nepermiterea generațiilor să uite de crimele efectuate de sistemul stalinist pe pământul României de astăzi. Ei au transpus un sens unitar comunității, valorificând o oarecare eugenie nazistă, doar că îndreptată spre purificarea națiunii de către mințile lucide.
Și dacă aș ajunge la Sighet, pot afirma cu certitudine că mă voi afla în locul unde s-a scris istoria amară a celor mai valoroase personalități, aș cerceta cu interes cumplitele circumstanțe în care s-au stins sau au fost asasinați martirii neamului românesc. Anul acesta, pe 5 februarie, se vor împlini 70 de ani de la moartea Marelui Om-Iuliu Maniu, de aceea avem obligația morală, noi generația de astăzi, de a-i comemora cu cinstire memoria.
Olivia Dragomir, clasa a XII-a ,,A”, LT ,,Mihai Eminescu”
